Timp de zece zile, actorii Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu s-au aflat in Canada, unde au prezentat piesa lui Matei Visniec “Buzunarul cu paine”. Un text remarcabil, scris in urma cu mai bine de 25 de ani si jucat pana acum in cel putin alte 9 montari. Oana Pellea ne-a povestit ca se indragostise de el inca de prin 2000, iar de atunci a mai incercat de trei ori sa-l puna in scena, cu parteneri diferiti. Pana la urma, in 2004 s-a nascut, alaturi de Mihai Gruia Sandu, varianta care se joaca azi la Teatrul Metropolis din Bucuresti, in regia celor doi actori ce incarneaza personajele.
“O drama realista” – citeam in descrierea piesei. “Marele premiu la Festivalul de Comedie” – vedeam intr-un comunicat. O drama care ia premiu pentru comedie? – ma intrebam, firesc, inainte de spectacol. Da, si chiar aici e nota particulara a acestei montari, dincolo de jocul exceptional al actorilor. O montare care s-a jucat cu casa inchisa nu numai in Romania, ci si in Anglia si, zilele acestea, in Canada. Québec, Montréal, Toronto, aceeasi poveste: bilete epuizate, sali pline, sclipiri in ochii oamenilor la sfarsit.
La Montréal au fost doua spectacole – unul in franceza (in Biseri-ca Gesú), celalalt in romana (la Pavillon de l’Entrepôt). Adevarat noroc, dupa atatia ani in care am dus dorul unor piese de calitate venite din Romania. Si, alt noroc, am avut ocazia sa stam de vorba cu protagonistii, in cursul vizitei pe care ne-au facut-o la Libraria Pagini Romanesti.
Pagini Romanesti: Ati jucat piesa aceasta, dar si altele, in mai multe limbi – franceza, engleza, italiana – si in mai multe tari. Calatoriti permanent, sunteti, practic, cetateni ai lumii. V-ati pus vreodata problema sa va stabiliti in alta tara?
Oana Pellea: Nu m-a tentat niciodata sa raman niciunde. Ati inceput bine spunand ca suntem cetateni ai lumii, fiindca eu chiar asa ma simt. Insa cred ca locul unde vezi lumina zilei e un loc special, care te trage inapoi. Pe mine ma trage. Cateodata mi-e dor. Daca sunt plecata in strainatate vreo luna-doua, mi-e dor. Apoi, cand ma intorc, dupa o zi imi trece dorul sau imi ramane dorul, dar in Romania e acasa, si asta spune multe.
Mihai Gruia Sandu: Eu m-am gandit sa plec, inainte de ‘89, dar nu am putut. Si sunt de acord cu Oana – de altfel, am inceput des sa simtim la fel, aceleasi rezolvari pentru acelasi gen de probleme. Intr-adevar, cred ca locul unde te nasti te amprenteaza energetic. Sigur, tot ce faci si toate contactele te amprenteaza cumva, dar inceputul este special. Unii constientizeaza lucrul acesta, altii nu, unii se pot desprinde, altii nu si nu trebuie judecati nici unii, nici altii, fiindca toti avem ratiuni diferite, sensibilitati diferite. E nevoie sa ne intelegem unii pe altii – poate chiar de aici ar trebui pornita discutia referitoare la locul fiecaruia, de la cum anume ne raportam unii la altii si cum ne iubim unii pe altii.
Jocul in biserica
P.R.: Daca e sa vorbim de iubirea aproapelui, ajungem imediat la Dumnezeu. Spectacolul in limba franceza l-ati jucat intr-o biserica. Oana Pellea, am citit in Jurnal ca ati mai avut o experienta de felul acesta, pe care ati considerat-o cu totul deosebita. Ati simtit acelasi lucru acum?
O.P.: Experienta cealalta, cu Ioana D’Arc, a fost intr-o biserica, dar intr-o biserica dezafectata, care nu mai functiona ca loc religios. Aici, la Montréal, a fost fantastic pentru ca nu m-am gandit ca o sa joc vreodata intr-o biserica in care lumea chiar vine sa se roage, o biserica functionala. A fost un soc emotional foarte mare si pentru mine, si pentru Mihai. Faptul de a te uita inspre public si de a vedea altarul… nu stiu cati artisti au avut privilegiul asta. E oricum un lucru pe care-l traiesti o data-n viata.
M.G.S.: Vorbeam adineauri de amprenta energetica. Ei bine, un loc cum e acea biserica este foarte incarcat energetic si asta se simte. Iar piesa noastra vorbeste despre Dumnezeu fara sa-l numeasca, asa ca lucrurile chiar s-au intalnit.
Prima data, ca niciodata
P.R.: Din cate am inteles, nu va aflati pentru prima oara la Montréal, nici unul, nici celalalt.
O.P.: Da, din intamplare – sau nu – am mai fost aici o data, demult, tot impreuna. Noi suntem membrii care am mai ramas din vechiul teatru franco-roman, infiintat in urma cu vreo 19 ani cred. Iar acum 17 ani am venit aici cu un spectacol in limba franceza, Six personnages en quête d’auteur, regizat de o frantuzoaica.
M.G.S.: Eram intr-o trupa mai mare, cu mai multi colegi din teatrul franco-roman. Turneul de atunci a fost la Montréal, Québec si Rimouski. Acum am venit la Montréal, urmeaza Québec si Toronto. Dar e ca prima data, fiindca a trecut mult de-atunci si efectiv nu mai recunosc nimic.
P.R.: Deci redescoperiti practic Montréalul. S-a conturat deja o amprenta sau n-ati avut timp sa-l “simtiti”?
O.P.: Pentru niste actori care calatoresc prin lume cu o valiza de perso-naje la ei, amprenta ramane oricum legata mai mult de ceea ce traiesc pe scena. Bagajul de amintiri, al meu cel putin, este format din franturi de senzatii traite pe scena, si mai putin legat de ceea ce e in jur. O sa spun Montréal si o sa vad altarul in loc de public, asta o sa fie o amintire puternica.
M.S.G.: Eu mai astept sa vad, la o posibila urmatoare venire, ce se va intampla cu proiectul acestui cartier al spectacolelor, care mi-a facut o impresie extraordinara.
Un personaj cu multe limbi
P.R.: Ma intreb un lucru: cand jucati acelasi personaj in limbi diferite, se schimba el odata cu limba respectiva? Il simtiti altfel? La urma urmei, limba structureaza gandirea, dar si simtirea?
O.P.: Da, infinitezimal, ceva se schimba, poate chiar ca parfum al personajului. De altfel, cel mai greu nu e sa inveti sa vorbesti in alta limba, ci sa gandesti in alta limba. Noi abia dupa sapte ani de jucat un spectacol am simtit ca am ajuns sa gandim acel spectacol in franceza. Dar e fabulos, e o voluptate extraordinara sa joci un text in mai multe limbi.
M.S.G.: Altceva: noi jucam impreuna de mai bine de 15 ani piesa Ma tot duc, o adaptare dupa Marc Doré (un dramaturg din Québec, vezi ce mica e lumea?). Ei bine, cand am jucat-o in italiana am fost amandoi foarte surprinsi de ritmul pe care-l luase spectacolul – totul era mult mai vivace, mai alert. Sa zicem chiar ca italiana ne impingea spre un ludic exagerat – bineinteles, asta fara sa devenim neadevarati. De altfel, am si introdus ulterior un mic fragment la spectacolul in italiana.
P.R.: Bun, si cum va antrenati sa ganditi in limba respectiva? Noi, imigrantii, stim bine ce inseamna asta, numai ca antrenamentul nostru vine din contactul indelungat cu vorbitorii limbii respective. Pentru un actor lucrurile nu stau asa, iar stacheta e pusa direct foarte sus atunci cand esti pe scena. Cum faceti fata acestor exigente?
M.G.S.: Mult mai importanta decat exigenta de a vorbi corect este misiunea de a transmite o emotie, dar exact aceea pe care vrei sa o transmiti. Mai grav decat sa faci dintr-o vocala deschisa o vocala inchisa este sa transmiti o emotie parazitata.
O.P.: Exact acesta este motivul pentru care eu imi doresc foarte tare sa am macar 24 de ore la dispozitie inainte de spectacol, in locul unde urmeaza sa joc. Simt nevoia sa intru putin in sosul local, fie si numai daca ma plimb pe bulevard. Si noi asta facem de fiecare data, chiar daca zicem ca mergem la cumparaturi sau mai stiu eu ce, dar de fapt e altceva, un fel de luare de contact cu energia locului.
Da’ de ce va certati?
M.G.S.: Si o chestie nostima la subiectul asta: aveam un spectacol in Venetia si ne plimbam pe strazi, repetand textul in italiana. La un moment dat, aproape de celebra piata San Marco, o doamna din spate s-a apropiat si ne-a spus: “Da’ de ce va certati? Viata este frumoasa si sunteti inca tineri!”. Genial, nu?
P.R.: Dar nevoia aceasta de contact cu locul in care jucati e legata de dorinta de a gusta un dumicat dintr-o cultura diferita sau poate fi vorba si de un loc din Romania?
O.P.: Indiferent. Si daca mergi la Timisoara sau la Piatra Neamt, viata e diferita, oamenii traiesc altfel. Cand cobori din avion sau din masina, esti impregnat de energii diferite, or nu cu ele vrei sa intri pe scena. In alea 24 de ore iti intinzi pur si simplu la maxim toate antenele, ca sa simti cat poti mai mult, ca animalul care trebuie sa exploreze, sa adulmece, sa simta orice loc nou.
P.R.: Mihai Gruia Sandu, ati jucat in mai multe filme produse de canadieni si ma intrebam cum s-a intamplat asta, in conditiile in care n-ati mai fost decat o data aici?
M.G.S.: Filmele erau facute in Romania. Firma Castel Film are – sau cel putin a avut, pe perioada mai multor ani – un deal cu un producator din Canada, interesat sa filmeze la noi pentru ca totul era mai ieftin, inclusiv jocul actorilor. Treaba era bine facuta si toata lumea era multumita – asa am ajuns si eu, si multi altii, sa jucam in productii canadiene.
Daca va prindeam cu tigara in gura…
P.R.: Oana Pellea, Jurnalul scos la Humanitas a fost best-seller anul trecut. Cum traiti aceasta noua forma de succes, dincolo de scena, succesul literar?
O.P.: Paradoxal, sunt foarte multi oameni care m-au cunoscut abia acum, in urma acestui Jurnal, si care vin la teatru sa ma vada, pentru ca sunt curiosi. Si, vorbesc foarte serios, nu poti sa nu fii emotionat cand vezi ca primesti mesaje de la oameni care ti-au citit gandurile si se recunosc in ele. A trecut deja un an de la publicare si eu inca primesc asemenea mesaje. E fabulos, ce pot sa spun? Ma emotioneaza foarte tare. Insa in mod cert Jurnalul n-are nicio legatura cu ideea de succes. Nu l-am scris pentru a fi publicat si nu se leaga in niciun fel in capul meu cu aceasta notiune. Pe de alta parte, faptul ca a avut atatia cititori ma face sa-i dau dreptate Ioanei Parvulescu, care a dus o munca serioasa pentru a ma convinge sa-l public.
P.R.: Si, ca sa incheiem cu o intrebare care mi-a ramas din Jurnal, ati reusit sa va lasati definitiv de fumat?
O.P.: Da, n-am mai fumat de trei ani. Chiar m-a amuzat ca, la un moment dat, ieseam de la un restaurant chinezesc cand s-a apropiat de mine cineva si mi-a zis: “Doamna Pellea, m-am uitat toata seara la dumneavoastra. Si daca va prindeam cu tigara in gura…”.