Nu am fost surprinsa ca Oana Pellea tine un jurnal, ci de faptul ca accepta sa il publice, sa isi livreze inima unui public pe care l-a tinut tot timpul departe de viata ei intima. Dupa ce l-am citit, am inteles insa ca aceia care se asteptau la revelatii spectaculoase privind secretele sale cele mai ascunse, precum numarul de amanti sau paruielile intre actrite, vor ramane in continuare nesatisfacuti. Notele pe care actrita le tine, cu mai mult sau mai putina regularitate, de maniera zilnica, saptamanala sau lunara nu sunt decat un fel de a se invalui si mai mult in mister. Cei care o cunosc pe Oana personal sau numai prin intermediul rolurilor de teatru si de film nu vor afla despre ea mai multe lucruri decat inainte de lectura acestei carti, in afara de faptul ca este croita intr-o stofa extrem de pretioasa.
Desigur, cand citim jurnalul unei actrite, mai ales de talia uneia precum Oana Pellea, ne asteptam la doua lucruri: fie sa ne amuzam pe seama dedesubturilor vietii si carierei de actor, fie sa aflam secretul de a avea un asemenea succes. In primul caz, ceea ce impinge la lectura este nevoia de a atinge fiinte pe care le vedem numai prin intermediul ecranului de sticla, cel care da o dimensiune mitica fiintei lor de carne. Graba publicului contemporan de a devora jurnalele vedetelor nu e decat o maniera de a atinge ceea ce uneori este intusabil. In al doilea caz, asteptam ca aceste marturii sa ne dezvaluie cum am putea, la randul nostru, sa devenim vedete si sa ne bucuram de aceeasi atentie.
Cartea Oanei Pellea nu face nici una, nici alta. Citindu-i insemnarile am putea uita ca ea este una din cele mai mari actrite produse de scena romaneasca in ultimii douazeci de ani. In loc sa vorbeasca despre roluri, despre debutul sau petrecut pe vremea celui mai negru regim, despre colegii de scena, Oana prefera sa vorbeasca despre tatal si despre mama ei ca despre niste parinti oarecare, care au trait si au disparut lasand in urma un mare gol. Apoi, citim despre cainele si pisica sa, despre plimbarile ei intr-un oras care o incanta si o dezamageste in acelasi timp, despre prima sa incercare de a cosi, amintirile sale privind cativa pui de rata ciugulind iarba din curte, in satul in care s-a nascut tatal sau, actorul Amza Pellea. Vine apoi descrierea zilelor de singuratate si de tristete, a unor seri mohorate, umbrite de amaraciune in fata rautatii si urateniei unor oameni si locuri, generati de un sistem care refuza sa dispara. In ceea ce priveste imensul sau talent, jurnalul Oanei nu ne dezvaluie cheia, caci daca este vorba de un dar, el este tot atat de misterios precum caile Domnului, despre care Oana vorbeste adesea in notele sale.
In ceea ce priveste aceasta parte, cred ca autoarea a gasit nota justa de a vorbi despre credinta sa, extrem de profunda, caci dragostea ei de Dumnezeu nu miroase a tamaie. Religiozitatea Oanei nu este marcata nici de fanatism, nici de bigotism, ea este profund ancorata in traditia ortodoxa romaneasca, bazata pe o legatura inefabila intre vii si morti. Cred ca dragostea de Dumnezeu ii vine mai ales din fascinatia pentru micile nimicuri ale vietii, precum o zi de ploaie torentiala sau de caldura torida, flori, animale, cersetori, casa ei inainte si dupa ce i-a varuit peretii, piatra care se gaseste pe birou, culeasa de tatal sau pe o plaja din Cuba.
Cat despre relatia sa cu colegii de scena, pentru a-i descrie ea face aceeasi selectie riguroasa a faptului esential. Si cred ca Oana are dreptate sa ne tina departe de culisele teatrului romanesc, caci stralucirea pe care o au pe scena unii din marii nostri actori paleste cand te ciocnesti de caracterul lor. Prietenii sunt mentionati, la randul lor, prin cateva scurte descriptii, esentiale insa pentru a intelege marea lor calitate umana. Iar in ce priveste dusmanii, ei sunt toti pedepsiti intelepteste: sunt ignorati pur si simplu.
