Dupa sedinta din 6 mai, cenaclul Eminescu si-a suspendat activitatea pana la toamna, pentru a-i oferi organizatoarei ragazul necesar unor voiaje de documentare literara (pe unde n-a fost, nu stiu! Poate in… Noua Zeelanda?).
La ultima sedinta n-am participat, ratand cine stie ce minunatii (ramane pe altadata), pentru ca Sorin, cazut in isteria amenajerilor interioare, care face ravagii prin comunitate, se impotmolise tocmai atunci intr-un magazin de robineti si usi de dus, din Laval.
In parte din scrupul profesional, in parte manata de un repros primit de la Tiger in urma unei conversatii pe gazonul din fata blocului (“Puteai sa zici cateva vorbe si despre ceilalti doi, ca, din cate-mi spui, meritau!”), revin la relatarea celor petrecute la sedinta cenaclului Eminescu din 16 aprilie.
Adrian Ardelean, jurnalist, a citit pagini de jurnal din primele luni ale venirii lui in Canada. De obicei a citit cu umor, insa de cateva ori a basculat in stilul “cu emotia-n gat”. Dupa o fraza in care naratorul, recent sosit la Montréal “ca sa ramana”, constientizeaza distanta enorma (“sapte mii de kilometri”) care-l separa de palinca de acasa si de amicii cu care obisnuia s-o savureze, autorul din timpul prezent a tacut pret de cateva secunde, cat sa puna stavila lacrimilor. Audienta a apreciat momentul. Pentru ca, dupa cum spune Confuzius, “din cand in cand face bine sa ne amintim de unde venim si sa ne intrebam de ce naibii n-am ramas acolo”.
Ala Mindicanu, ex-deputata de Chisinau, a cantat la trei instrumente: eseu, proza, poezie. La eseu (cu unul despre atitudinea inca umila a romanilor basarabeni fata de indolentii lor cotropitori, chiar si-acum, dupa eliberare) a excelat, la proza (cu una despre cum a invatat sa bea ceai la plic o delegatie uzbeca, in RSS Moldoveneasca a anilor ’70: “pui plicul in gura si bei apa fiarta”) n-a fost rea deloc, iar la poezie (cu un text pus pe muzica de o formatie numita Catharsis) n-a avut pretentii si n-a dezamagit.
***
Cateva vorbe despre recentul eveniment teatral al comunitatii: reprezentatia piesei Buzunarul cu paine, de Matei Visniec, in interpretarea actorilor Oana Pellea si Mihai Sandu Gruia.
In deschidere, dupa organizatoarea Simona Hodos, a vorbit Ambasadoarea.
Spun din capul locului ca m-a impresionat disponibilitatea ambasadoarei de a atrage atentia asupra talentului de exceptie al actritei Oana Pellea si a cotei ei la bursa romaneasca si europeana a talentelor interpretative din teatru si film. Sorin ma completeaza: “si sa-l introduca publicului larg pe colegul dumneaei de generatie optzecista Matei Visniec, dramaturg stabilit in Franta si deja cu o prodigioasa cariera internationala la activ”.
Dar… cand a inceput piesa, m-am temut pentru Oana Pellea. Sala era plina de romani plecati din Romania in primii ani de dupa ’90, adica pe vremea cand Oana Pellea era cunoscuta doar pentru ca era fata lui tata, si care nu-i urmarisera evolutia ulterioara. Sa li se spuna acum, 15-20 de ani mai tarziu, ca aveau in fata ochilor o “mare doamna a scenei si ecranului din Romania”, si nu numai de-acolo, era putin riscant, din doua puncte de vedere. Primo: pentru ca timpul acestei transformari de statut risca sa para cam scurt. Nu pentru ca el chiar ar fi fost scurt, ci pentru ca un emigrant e intotdeauna surprins de viteza schimbarilor din tara lui de bastina. Secundo: pentru ca limbajul hiperbolic utilizat de ambasadoare, unul in acord cu traditia damboviteana, risca sa para desuet.
Totusi, Oana Pellea a iesit invingatoare. Nu in sensul ca toti cei prezenti ar fi murmurat, la unison, “da, domne, e marea doamna a scenei!”. Ci pentru ca prestatia ei artistica a placut. A placut si jocul colegului ei, Mihai Sandu Gruia. La iesirea din sala, in acord cu dreptul canadian de libera exprimare a opiniei de spectator, un Bogdan i-a susurat lui Sorin: “Mi-a placut Oana, domnule, dar parca el a fost mai bun!”
Cat priveste subiectul piesei, ce pot sa zic? O oroare! Un biet catel a cazut intr-o fantana, iar cele doua personaje bipede ii arunca cu pietre in cap, ca sa verifice daca mai traieste. In timp ce catelul moare, probabil, de foame, cei doi trancanesc despre multe, spre deliciul urechilor spectatorilor. Iar la sfarsit, cine a cules aplauzele? In nici un caz bietul catel!