Era seara zilei de 27 octombrie 1989. Ma aflam de 3-4 ore in cladirea Departamentului Securitatii Statului din Bucuresti, de pe Calea Rahovei 37-39. Fusesem adus la Bucuresti fiindca celor “de la centru” li se parea ca ancheta pe care o conduceau securistii din Valea Jiului nu mergea in directia dorita de ei, oricare o fi fost aceea. Pe la 9 seara, am fost scos din biroul capitanului Jurubita si dus pe arest. Aici, prima escala a fost la magazie, unde am fost dezbracat de hainele cu care fusesem arestat si am fost imbracat intr-o salopeta tip combinezon. Pentru picioare, mi-au dat o pereche de pantofi mari si scalciati. Singurul obiect personal pe care mi l-au lasat au fost chilotii de pe mine. Hainele, cureaua, ceasul, precum si buletinul de identitate au fost oprite la magazie. Mi-au pus apoi in brate o patura albastra, ponosita, o cana din tabla, plus o lingura din aluminiu fara coada si m-au condus la celula.
Pe un culoar lung, care facea la un moment dat un unghi de 90 de degrade, erau insiruite, una dupa alta, 11 celule inchise cu usi mari metalice, vopsite in verde. Mergeam in spatele subofiterului si numaram usile pe langa care treceam. La numarul 8 s-a oprit, a deschis mai intai vizeta, dupa care a inchis-o inapoi si a deschis, cu zgomot, usa butucanoasa. Mi-a facut semn sa intru, dupa care usa s-a inchis in spatele meu, fara niciun cuvant, fara nicio indicatie. De altfel, unul dintre lucrurile care m-au frapat cel mai mult in prima perioada de arest a fost lipsa de comunicare a gardienilor cu cei arestati. Toata “conversatia” dintre detinuti si gardieni se facea prin semne. Nu erai strigat pe nume sau in vreun alt fel, ci erai indicat cu degetul si ti se facea semn cu capul sau cu mana incotro trebuia sa o iei. Foarte rar ti se adresa vreun cuvant, si asta mai ales atunci cand erai apostrofat. Dar sa revenim la momentul introducerii mele in celula cu numarul 8, fiindca scena care a urmat m-a marcat in mod deosebit.
Cu ceva timp in urma, prin vara anului 1988, pe cand ma aflam in concediu la parintii mei, in Vrancea, vazusem la televiziunea din Chisinau, pe care o prindeam in acea zona, un film rusesc cu un criminal care isi ucidea victimele cu un sadism rar intalnit. Era un individ pe la 50 de ani, nu foarte gras, dar cu o fata buhaita, tuns zero si cu o privire care te facea sa ingheti chiar si prin sticla ecranului.
Cand am ridicat privirea din pamant, asa cum mi se ceruse sa merg pe tot timpul deplasarii mele pe holurile arestului DSS, in fata mea se afla criminalul din filmul rusesc. Era acolo, in carne si oase, postat in picioare la capatul unuia dintre cele patru paturi care mobilau incaperea. Se uita la mine cu aceeasi privire cu care isi ucidea victimele din film. Am inghetat instantaneu: il vedeam napustindu-se peste mine, pentru a ma devora. In loc de asta, o voce calda, moldoveneasca, ma invita sa avansez si sa-mi aleg un pat.
Il chema Vasile si era din Iasi. In acea seara nu am apucat sa vorbesc prea multe cu el, fiindca, la putin timp dupa ce am fost introdus in celula, s-a dat stingerea. Stingerea e un fel de a zice, fiindca lumina din celula ramanea aprinsa 24 de ore din 24. Singura diferenta era ca, la ora zece seara, trebuia sa te bagi in pat si sa ramai acolo pana dimineata, fie ca dormeai sau nu. In plus, nu aveai voie sa-ti acoperi capul cu patura, cautand astfel refugiu din fata luminii, fiindca riscai sa fii apostrofat de gardian si, daca povestea se repeta, puteai fi pedepsit.
Dupa noua nopti in care dormisem fie foarte putin, fie in conditii mai mult decat improprii, incepand cu noptile petrecute pe tren, catre si de la Timisoara, continuand cu cele de pe arestul de la Checea si Jimbolia si terminand cu cele in care am fost legat de caloriferul Securitatii din Petrosani, noaptea din 27 spre 28 octombrie a fost prima in care am reusit sa inchid ochii cu adevarat.
Cand a sunat desteptarea, Vasile a sarit repede din pat si s-a pozitionat in picioare, la capatul patului. Era 5 dimineata. In primele momente, nici nu stiam unde ma aflu. Era ca un vis in care cineva vrea sa ma faca sa ma dau jos din pat, iar eu ma opuneam din toate puterile. Nu ma mai sculasem la cinci dimineata din armata, dar acum nu parea sa fiu in cazarma. Dupa mai multe insistente, Vasile a reusit sa ma faca sa inteleg ca trebuie sa sar din pat inainte ca gardianul sa-si bage un ochi pe vizorul de la usa. Zgomotul de batai in usa si de strigate nervoase se apropia vertiginos de celula in care ma aflam. Am cedat si, aproape instantaneu, Vasile mi-a facut un semn discret ca trebuie iau pozitie de drepti la capatul patului. M-am supus si, in aceeasi clipa, am putut vedea metalul rotund de la usa cum se da deoparte, iar un ochi de gardian umple spatiul lasat liber de vizeta. Cateva secunde mai tarziu, Vasile imi spune ca nu am voie sa ma uit direct spre usa in momentul in care gardianul priveste inauntru. Trebuia sa te faci ca nu observi nimic.
Descopeream si invatam regulile dupa care aveam sa traiesc in urmatoarele luni. Ele nu erau multe, ci doar bizare si, mai ales, restrictive. In mare, nu aveai voie sa faci mai nimic. Cand nu erai scos la ancheta, la “aer” sau nu ti se servea masa, tot ce aveai voie sa faci era sa astepti. Sa astepti anchetele, cele 20 de minute de “aer”, stingerea, dar mai ales zgomotul de castroane goale care anunta masa.
Te trezeau la 5 dimineata, pentru ca apoi sa astepti timp de doua ore micul dejun. De obicei, nu era nimic in program pana spre 8, cand veneau securistii la serviciu si incepeau anchetele. La inceput, aveai parte de anchete si in afara orelor “de program”. Te scoteau noaptea sau dis-de- dimineata, in functie de toanele sau de “strategia” ofiterilor de Securitate. Stiau ca, daca te iau prin surprindere, obosit dupa 17-18 ore de nesomn sau cu ochii lipiti atunci cand te trezeau pe la 3 sau 4 dimineata, erai cu mult mai vulnerabil in fata lor. Asta se intampla insa cu predilectie in prima faza a anchetei, cand ofiterul era inca in etapa de a clarifica elementele principale ale fiecarui caz in parte: ce ai facut, cu cine, din ce cauza, cu ce scop etc. Ulterior, dupa ce se plictiseau si ei sa auda mereu si mereu aceleasi raspunsuri de la tine, te mai lasau in pace sau, mai curand, isi luau o perioada de respiro, pana ce predau cazul judecatorilor care iti stabileau anii de puscarie.
Prima mea dimineata pe arestul Securitatii din Bucuresti. Pentru tot ceea ni se intampla in viata exista mereu un prima data la care ne raportam. Prima zi de scoala, primul sarut furat unei fete, prima zi de armata, prima zi de munca si, de ce nu, prima zi de puscarie. De la 5 la 7 nu s-a intamplat nimic. Trebuia sa iti faci patul, adica sa pliezi in doua patura primita de la magazie, care servea drept asternut, si sa astepti ca orele sa se scurga. Dupa ce se dadea desteptarea, nu mai aveai voie sa te intinzi pe pat pana la ora stingerii. Puteai sa te asezi cu fundul pe marginea patului sau sa stai in picioare langa el. Nici sa te plimbi prin incapere nu aveai voie. De altfel, nici nu prea aveai unde, fiindca spatiul lasat liber de cele patru paturi nu era prea mare.
Celulele masurau cam 2 pe 3 metri, ceea ce facea in total 6 mp. Usa era situata undeva, intr-un colt al celulei. In fata ei se afla “WC-ul cu dus”, dupa care, de o parte si de alta a celulei, se inaltau cele patru paturi din fier, suprapuse doua cate doua pe fiecare perete, iar in mijloc era loc doar cat sa te strecori spre masa din metal zidita in perete. “Mobilierul” celulei era completat de o fereastra din metal si sticla vopsita, in asa fel incat, atunci cand era inchisa, adica in marea majoritate a timpului, prin ea nu patrundea niciun fir de lumina. O particularitate a geamului de la celula era ca el se deschidea cu ajutorul unei manivele care se afla in posesia gardienilor. Daca voiai sa deschizi geamul, trebuia sa bati in usa din metal si sa astepti. Cand veneau la vizeta, fiindca nu veneau mereu, trebuia sa te milogesti la gardieni sa-ti aduca manivela sa deschizi sau sa inchizi geamul, dupa caz. Mormaiau a nemultumire si, daca erai norocos, peste cateva minute se intorceau cu manivela ravnita. Uneori veneau si dupa o jumatate de ora, iar alteori deloc, dupa toanele fiecaruia.
Dar cele mai “spectaculoase” piese de mobilier din celulele de pe Calea Rahovei erau WC-urile cu dus. La capatul paturilor de pe peretele cu fereastra, se afla un mic perete despartitor, dincolo de care incepea WC-ul. Acesta era de tip turcesc, cu gaura in podea, fara scaun sau altceva pe care sa te sprijini. In partea de jos, pe peretele care il despartea de pat, se afla un robinet la care curgea doar apa rece. In partea de sus, din perete iesea o teava din metal, care tinea loc de dus.
Partea nostima a WC-ului era legata de robinetul din partea de jos si de faptul ca, in afara de peretele care il despartea de pat, nu exista nimic altceva care sa separe acel colt de pura intimitate de restul incaperii in care locuiau, de regula, patru detinuti. Rostul robinetului l-am inteles foarte curand, atunci cand am constatat ca hartia igienica lipsea. Bineinteles ca nu te gandesti la aceste aspecte ale vietii decat atunci cand esti pus in situatia de a avea nevoie. Abia cand constati ca obiectul cu pricina lipseste, realizezi in ce rahat ai intrat. La propriu.
Mi-a luat zile bune pana sa reusesc sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu am alta cale decat sa-mi dau pantalonii jos in fata lui Vasile si sa-mi fac nevoile in gaura turceasca care se casca in podeaua celulei. Dar chiar si dupa ce m-am obisnuit cu acest gand, a trece la fapte nu a fost un lucru chiar asa de usor precum ati putea crede, fiindca mintea mea refuza in continuare sa deblocheze caile de evacuare a resturilor alimentare. Un mare “ajutor” mi l-a dat chiar bucatarul de la cantina arestului, a carui “opera” culinara a facut in asa fel incat sa nu mananc aproape nimic cateva zile la rand. Una peste alta, facutul nevoilor in fata unor oameni straini ramane unul dintre cele mai umilitoare aspecte ale vietii traite pe arest. In timp, m-am obisnuit, desigur, si cu asta, dar nu o sa uit niciodata mirosul, zgomotul si jena care se instalau in celula de fiecare data cand vreunul dintre noi avea nevoie sa-si dea pantalonii jos si sa se “aseze” in fata celorlalti pe WC. Si cum geamul era mai mereu inchis, mirosul pe care il degajam, rand pe rand, devenea adesea de nesuportat.
Cu foarte putine exceptii, programul unei zile de arest se desfasura in felul urmator: desteptarea, la 5 dimineata. In jurul orei 7, se servea micul dejun. Acesta avea ora fixa, dar, in functie de celula in care te aflai, il primeai la ora 7 sau cateva zeci de minute mai tarziu. Ritualul era mereu acelasi: auzeai zdranganitul de cani sau castroane inca din momentul in care gardianul incepea servirea la prima celula, dar, daca te aflai la capatul indepartat al culoarului, pana sa ajunga la tine trecea uneori si o ora. Masa de pranz era programata la ora 12, iar cina se servea la ora 6 seara. Intre mese, erai scos uneori la “aer”. Aproape in fiecare zi, cu exceptia week-end-ului, ni se dadea in celula, spre lectura, ziarul Scanteia. Era, probabil, metoda lor de a ne indoctrina cu noile realizari ale Partidului si ale “genialului” lui conducator. Cum am spus deja, stingerea se dadea la ora 10.
Intre aceste repere erau anchetele, foarte multe si foarte lungi la inceputul perioadei de arest. Dar mai ales era asteptarea, lunga, grea si apasatoare.
