Desi oficial si in teorie Romania s-a despartit de comunism in urma cu 20 de ani, ca popor am ramas, mental, inca in perioada de dinainte de 1989. Doar asa se poate explica nebunia cu care politicieni, pensionari si romani verzi cer egalitate in toate si in orice. Romanii sunt inca un popor care confunda puterile in stat, buna crestere occidentala cu ciubucul balcanic, fericirea cu banii si drepturile cu privilegiile.
Aceasta din urma confuzie, a drepturilor cu privilegiile, este extrem de paguboasa si ea explica, in parte, dezastrul economic in care a ajuns Romania si felul in care au fost gandite masurile anti-criza.
Pensia este un drept, nu un privilegiu, cu toate ca exista pensionari privilegiati, care incaseaza lunar de la stat sume uriase.
A lucra la stat nu este un drept, iar munca prestata nu este un privilegiu pe care ni-l acorda, in marinimia lui, salariatul sindica-lizat, care, la o adica, poate sa nu faca nimic. Ceea ce, intre noi fie vorba, de multe ori asa si este. Productivitatea muncii in Romania nu are nevoie de analize complicate. Este suficient sa deschideti Yahoo Messenger in timpul orelor 8.00-16.00 (ora Bucurestiului) si sa numarati cati dintre prietenii dvs din tara sunt online, de la serviciu.
Cand vine vorba de constiinta publica, romanul da dovada ca-si stie drepturile. El vrea sa primeasca de la stat inapoi peste masura contributiilor sale. Care contributii trebuie sa fie musai cat mai mici si, daca le putem fenta prin orice mijloace, cu atat mai bine. Da-l dracului de stat, ca are de unde, nu sta-n banii mei!
Dar cel mai mult romanul se inflameaza cand vine vorba de copii si de banii pe care statul trebuie sa-i verse parintilor. Egalitarismul prost inteles iese cel mai mult la iveala aici, desi nici copiii, nici parintii nu sunt la fel, avand nevoi si posibilitati diferite. Romanii vor insa aceleasi alocatii pentru toata lumea. Este dreptul copilului, urla ei, desi alocatia nu este data copilului, care, la varsta de trei luni, nu-si poate cumpara singur pampersi sau lapte praf. Alocatia este data parintilor. Asa se face ca manelistii care fac cateva milioane pe noapte, milionarii de carton, vedetele cu fitze, corporatistii de succes si taranii amarati primesc aceeasi alocatie. Care nu ajunge niciunuia. Pentru cel amarat e prea mica sa cumpere mai mult lapte, pentru cel bogat e prea mica sa-si plateasca bona filipineza.
Urmeaza apoi alocatia pentru mame. Acestea ameninta ca nu mai pot face copii daca nu primesc 85% din salariu, timp de doi ani. 85% din salariu, doi ani, este un lux pe care nicio alta tara din lume nu si-l poate permite. Iar Romania cu atat mai putin. Sa nu mai vorbim de procedura greoaie a acordarii acestor ajutoare, pentru ca in Romania este treaba angajatorului sa-i dea banii mamei, urmand sa si-i recupereze de la stat.
Romanii vor bani de la stat ca sa faca un copil. Nicaieri in lume, un copil nu este crescut doar din alocatie. Romanii vor ca mamele care au salarii mari, deci destepte si cu servicii bune, sa fie stimulate sa aiba copii, pentru ca acestia sa fie la randul lor destepti si bine platiti. Dincolo de faptul ca nu exista nicio garantie ca progenitura va fi asa cum se spera sa fie, aceasta este o forma de selectie a indivizilor demna mai degraba de fascism decat de vremurile moderne.
Apoi, statisticile din Romania nu arata un impact al indemnizatiilor pentru cresterea copiilor asupra numarului de nasteri. Celebrul procent de 85% a fost introdus in 1998. Prima crestere a natalitatii a fost inregistrata abia in 2003, cand au fost 2.000 de copii nascuti in plus fata de 2002. Sociologii sustin ca, fara o crestere a prosperitatii in general, nu se inregistreaza o crestere a natalitatii.
Exemplu clar: anul 2010. Desi cei 85% se acordau, criza economica a facut ca, pe primele trei luni ale anului, natalitatea sa fie mai mica decat in 2009.
Este de o tristete incredibila faptul ca oameni care se considera educati fac un copil pentru bani. La fel de trist ca in cazul celor care, desi lipsiti de cele necesare traiului zilnic, fac cate cinci-sase, ca sa primeasca o suta de lei in plus pentru paine.
Statul roman, cultivand acest mit prost al egalitarismului, isi rateaza total misiunea lui de a avea grija de cei care nu pot s-o faca singuri si de a stabili conditii pentru ca oamenii cu joburi bune sa nu mai stea cu mana-ntinsa spre pusculita guvernului.
