Primul mic dejun pe arestul de pe Calea Rahovei a constat dintr-o bucatica de marmelada, de dimensiunea unui cub de rahat, insotit de o cana de lichid maroniu, cu pretentii de ceai. Am mai primit un sfert de paine neagra, care insa trebuia in asa fel impartita ca sa ajunga pentru toata ziua, fiindca alta nu mai primeam pana a doua zi dimineata.
Veneam dintr-o lume in care lipsurile alimentare erau lucru obisnuit, unde kilogramul de zahar sau bucata de paine cereau cozi de asteptare sau relatii la alimentara din cartier, insa ceea ce am experimentat in primele zile de arest a depasit si cele mai rele previziuni ale mele in materie de mancare. Subtirimea micului dejun te facea sa-ti consumi inca de dimineata sfertul de paine destinat intregii zile, ceea ce facea ca la pranz si seara sa fii nevoit sa mananci fara paine. Nu ar fi fost prea grav daca mancarea servita ar fi avut vreun gust, ceea ce, din pacate, nu era cazul deloc. Lipsa painii facea insa si mai dificila acomodarea cu mancarea de arest, lipsita aproape complet de gust si de calorii.
Nu am apucat bine sa-mi termin micul dejun, ca usa la celula s-a deschis, iar gardianul mi-a facut semn cu degetul sa-l urmez. Am inteles repede ca sunt scos la ancheta. Trebuia sa iesi din celula si sa te asezi cu fata la perete, timp in care gardianul se ocupa cu incuierea usii in urma ta. In clipa urmatoare, pornea de-a lungul culoarului si-ti facea semn sa-l urmezi. Trebuia sa mergi in spatele lui, cu mainile asezate la spate, si sa tii capul mereu in pamant. La fiecare colt de coridor sau la fiecare deschidere de usa, gardianul pocnea puternic din degete, ceea ce avertiza ca in zona se afla un detinut. In afara gardienilor sau a celor care te anchetau, nu trebuia sa vezi pe nimeni. Daca se intampla sa te intersectezi cu un alt detinut, unul dintre noi era pus sa stea cu fata la perete pana celalalt intra intr-un birou sau trecea mai departe. La inceput, ritualul mi s-a parut ciudat si chiar mi-a provocat o oarecare nesiguranta. Cu timpul, m-am obisnuit si nu i-am mai dat importanta.
Urcam de fiecare data un etaj, pe scari, pentru a ajunge in biroul capitanului Gheorghe Jurubita, cel care avea sa ma ancheteze timp de doua luni. Era o incapere mare, in mijlocul careia trona un birou din lemn. In partea stanga a incaperii, aproape de usa, se aflau o masa si un scaun. Aici aveam sa stau de fiecare data cand am fost scos la anchete, ca sa dau zecile de declaratii. In cealalta parte a incaperii se mai afla o masa oarecum similara cu “a mea”, la care se asezau adesea tineri ofiteri de Securitate, care isi faceau de lucru in timp ce ancheta isi urma cursul firesc. Erau probabil adusi sa invete “meserie” de la ofiterul de cercetari penale, asa cum aveam sa aflu mai tarziu ca se numeste functia capitanului Jurubita, sau pur si simplu sa ne pazeasca in momentele in care capitanul pleca cu treburi prin cladirea Securitatii.
In acea dimineata, capitanul Jurubita parea sa fie intr-o forma buna. Dormise probabil bine peste noapte, dupa lungul drum la si de la Petrosani, si avea chef de “discutii libere”. M-a intrebat daca am dormit bine si daca am mancat. Nedorind sa par mofturos, i-am raspuns afirmativ. Curand insa, ancheta a intrat pe fagasul normal, cu reluarea povestii de la Adam si Eva. Uneori – destul de des, de fapt – eram intrerupt de aparitia in birou a tot felul de personaje care doreau sa ma “vizioneze”, ca pe un exponat de muzeu proaspat intrat in colectia de pe Calea Rahovei. Intrau si ieseau, dupa un ritual care mie imi scapa, in mod evident. Unii dintre ei imi puneau intrebari, in timp ce altii se multumeau sa ma injure sau sa ma scuture de gulerul salopetei albastre cu care ma procopsisem cu o seara inainte.
Mai tarziu, aveam sa inteleg rostul acestor “vizite” care, chiar daca s-au mai rarit cu trecerea timpului, nu au incetat niciodata pe tot timpul “sejurului” meu pe arestul de pe Calea Rahovei. Trebuiau sa ma sperie, sa ma faca sa inteleg ca securistii si anchetele lor puteau sa insemne si altceva decat “amabilitatea” capitanului Jurubita, care nu ezita sa-mi aminteasca mereu ca el imi vrea binele, dar “daca nu sunt sincer si nu cooperez, risc sa ajung pe mainile celorlalti, care vor fi fara mila”.
In prima zi de arest, am avut “onoarea” sa-l cunosc pe celebrul colonel Vasile Gheorghe, seful Directiei a VI-a, de Cercetari Penale, a Securitatii, cel de care se temeau pana si zidurile arestului de pe Calea Rahovei si care poarta pe constiinta moartea dizidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate in noiembrie 1985. Gheorghe Ursu fusese batut in celulele de pe Calea Rahovei, de la subsolul cladirii, acolo de unde aveam sa auzim, in saptamanile care au urmat, urlete de groaza si de suferinta. Atunci nu stiam insa lucrurile acestea, iar prezenta colonelului Vasile Gheorghe in biroul capitanului Jurubita nu facuse asupra mea impresia pe care acesta si-ar fi dorit-o, probabil.
Cand am fost dus inapoi pe celula, mancarea de pranz ma astepta pe masa din metal, suspendata intre cele doua paturi. Era o supa lunga, rece, din care am inceput sa mananc fara convingere. Din strachina de felul doi se iveau niste boabe de fasole, imbaiate intr-un sos de apa si rosii tuflite. Am mancat cu noduri, fara paine, fiindca, imprudent, imi consumasem ratia inca de dimineata. Dupa fiecare masa trebuia sa ne spalam tacamurile la robinetul de langa “WC-ul cu dus” si sa le predam gardianului de serviciu.
Vasile a inceput sa-mi puna intrebari despre motivul prezentei mele acolo. Naiv si increzator in tot ceea ce-mi parea a fi in aceeasi tabara cu mine, am inceput sa-i povestesc despre peripetiile prin care trecusem in ultimele doua saptamani. Cu timpul, am inceput sa-mi dau seama ca intrebarile lui sunt tot mai insistente si mai precise. Vroia sa stie daca am planuit singur distribuirea manifestelor sau daca, in afara de mine si de Mariana, mai stia cineva de tentativa noastra de trecere a frontierei. Nu am aflat niciodata cu adevarat, dar banuiala mea este ca ieseanul Vasile avea misiunea de a ma trage de limba si de a raporta la Securitate ce afla de la mine. Nu am inteles acest lucru de la inceput, dar cu trecerea timpului si mai ales dupa eliberare, cand am aflat ca anumiti detinuti condamnati deja erau adusi pe arest si pusi sa-i traga de limba pe colegii lor de celula, am realizat ca Vasile se incadra bine in aceasta categorie.
Nu stiu care este adevarul in ce-l priveste, dar, din cele relatate de el, Vasile fusese arestat la Iasi, intr-un ate-lier de cizmarie pe care il conducea. Dupa afirmatiile sale, in atelier se spusesera bancuri despre Ceausescu si, in urma unui denunt, Vasile fusese arestat. Intamplarea avusese loc la inceputul anului 1989, iar Vasile statuse pe celulele din Calea Rahovei timp de trei luni, in primavara aceluiasi an. Dupa condamnare, a fost transferat la o inchisoare al carei nume nu mi-l amintesc. Acum, fiindca mai trebuiau lamurite anumite aspecte din dosarul lui, dupa propriile-i marturisiri, Vasile fusese adus inapoi la Directia de Cercetari Penale, pentru un supliment de ancheta. Aceasta este povestea pe care mi-a relatat-o si pe care atunci am crezut-o.
Mai tarziu mi-am dat seama ca povestea cu “suplimentul de ancheta” era cusuta cu ata alba, in primul rand fiindca foarte rar era scos la ancheta. In afara de asta, Vasile a fost singurul detinut pe care l-am intalnit pe Calea Rahovei care avea dreptul la pachete de acasa. Mi-a zis ca de privilegiul acesta se bucurau doar detinutii condamnati deja, dar eu cred ca motivul real era altul. Judecand dupa comportamentul lui si dupa ceea ce avea sa se intample ulterior pe timpul anchetelor mele, inclin sa cred ca Vasile devenise informator al Securitatii. Am inceput sa cred acest lucru dupa primele saptamani de arest si il cred si acum, desi nu am nici cea mai mica dovada ca lucrurile au stat asa. Pe de alta parte, sunt constient ca impresiile mele pot fi false si, prin aceste marturii, e posibil sa-i fac acestui om o mare nedreptate.
Nu stiu cat rau au putut sa-mi faca eventualele rapoarte ale lui Vasile despre mine, daca ele au existat cu adevarat, insa imi amintesc ca, cel putin in prima saptamana de arest, Vasile mi-a fost de mare ajutor. De la el am aflat despre regulile de functionare ale arestului, despre obiceiul gardienilor de a se prelinge pe culoare, incaltati cu sosoni din pasla, si de a trage cu urechea pe la usi sau de a-si baga ochiul, pe furis, pe vizetele celulelor, pentru a ne surprinde daca stam intinsi pe pat sau daca facem ceva ce nu e permis. Mi-l amintesc pe Vasile cum ma atentiona discret si cum lua pozitie de drepti la marginea patului, cu doar cateva clipe inainte ca vizeta de la usa sa se dea la o parte, facand loc unui ochi vigilent de gardian sa patrunda in intimitatea celor cativa metri patrati in care traiam.
Tot Vasile m-a ajutat la inceput sa ma acomodez mai usor cu arpacasul, cu ceaiul si cu supa chioara pe care ni le serveau gardienii drept mancare. Profitand de faptul ca avea pachet de acasa, imi dadea adesea sfertul lui de paine sau cativa biscuiti pe care sa-i inmoi in “ceaiul” de dimineata. Daca il vedeai pe Vasile cat de rotofei era la fata, ai fi zis ca viata pe arestul Securitatii era aproape un huzur. In realitate, una dintre “calitatile” arpacasului era aceea de te face sa arati gras. Dupa luni si luni de folosire, corpul incepea sa ti se umfle si lasai impresia ca traiesti in bunastare.
Nu stiu daca a facut-o intentionat sau nu, dar Vasile a reusit sa bage o frica de moarte in mine inca din primele zile de arest. Eram imbracat intr-o salopeta de mecanic despre care, in gluma, Vasile zicea ca este de aviator. In picioare aveam o pereche de pantofi scalciati, care erau cu cel putin doua numere mai mari decat purtam in mod obisnuit. Atat salopeta, cat si pantofii le primisem de la magazie, in momentul in care fusesem introdus pe arest. Nu am inteles niciodata motivul pentru care se petrecuse acest lucru, fiindca toti ceilalti arestati pe care i-am intalnit acolo au fost lasati cu hainele lor personale, cu exceptia unor militari despre care voi vorbi ceva mai tarziu. Pana si Vasile, care, dupa spusele lui, era deja condamnat, era imbracat in haine civile. Cand i-am spus ca salopeta nu era a mea si ca-mi fusese data de la magazie, cea mai buna explicatie pe care Vasile a gasit-o a fost ca aceasta apartinuse unui fost detinut care fusese omorat de securisti. Mi-a inghetat sangele in vine. Zile la rand dupa acel moment, de fiecare data cand eram scos la ancheta, ii ceream capitanului Jurubita sa imi dea hainele cu care fusesem arestat, motivand ca imi este frig – lucru care, de altfel, era adevarat. Intr-un final, am fost scos la magazie si mi s-au dat inapoi hainele care imi fusesera retinute la sosirea in Bucuresti.
In acea prima zi de arest, pe 28 octombrie 1989, am stat in ancheta de dimineata pana seara, cu exceptia unei pauze de vreo doua ore, dupa pranz, cand am fost dus in celula sa mananc si cand capitanul Jurubita luase si el probabil masa. Pe la 9 seara, dupa un maraton de dat cu subsemnatul, am fost dus inapoi in celula, unde ma astepta o cina rece si insipida. La 10 a urmat stingerea. Gardienii treceau pe culoarul lung si bateau cu cheile in usile metalice. Daca nu ar fi fost Vasile acolo sa-mi explice, nici nu as fi stiut ce vor de la noi.
Timp de zile bune, ritualul a fost acelasi, scularea la 5 dimineata, micul dejun, anchete cat era ziua de lunga, pranzul si cina luate cu mult dupa orele obisnuite, urmate de stingere. In putinele ore in care eram in celula, intre desteptare si stingere, fiindca dupa ora 10 seara nu mai aveam voie sa vorbim, raspundeam la intrebarile curioase ale lui Vasile.
Nu mai stiu in ce zi am facut cunostinta cu “camera de aer”, despre care Vasile apucase deja sa-mi vorbeasca. In programul obisnuit al unei zile de arest era prevazuta scoaterea detinutilor la aer. Rand pe rand, locatarii din cele 11 celule cate numara arestul Securitatii de pe Calea Rahovei erau scosi intr-una din cele doua camere din curtea DSS pe care le numeam “camere de aer”. Erau doua “incaperi” situate in afara arestului, formate din ziduri inalte din beton, de vreo 3 metri inaltime, care in loc de tavan aveau o plasa de sarma ce lasa detinutilor privilegiul de a vedea cerul liber si de a respira aer curat.
Erau singurele momente in care veneam in contact cu libertatea pe care ne-o inspira infinitul albastru al cerului, chiar asa ingradit cum era, dincolo de plasa de sarma. Scosul la aer era insa un privilegiu de care nu ne puteam bucura in fiecare zi. La inceput, din cauza anchetelor care tineau de dimineata pana seara, nu am apucat sa ies la aer decat foarte rar. Apoi, pe masura ce ne apropiam de venirea iernii, cand vremea a devenit ploioasa si friguroasa, iesitul la aer a devenit tot mai rar si, din cauza frigului combinat cu lipsa unor haine calduroase, tot mai putin dorit. (va urma)
