Daca ar fi sa numesc o singura amintire pe care o pastrez din perioada celor doua luni petrecute pe arestul Securitatii din Calea Rahovei, aceasta ar fi senzatia aproape permanenta de foame si de frig. Nu frica anchetelor – cu care m-am obisnuit pana la urma si care, oricum, cu timpul au devenit tot mai rare -, nu teama unei condamnari la ani grei de inchisoare, pe care imi era destul de greu sa mi-i imaginez, ci foamea cotidiana, constanta si dureroasa, si frigul care imi ingheta oasele fragile au fost cele mai mari chinuri de pe timpul detentiei de la Securitate. Mi-l amintesc si acum pe Gratian, un detinut pe care aveam sa-l intalnesc la aproape o luna de la arestare, spunand, cu un umor involuntar, “ma cac pe mine de foame” in chiar clipa imediat urmatoare predarii castroanelor goale catre gardian.
Din momentul in care eram smulsi brutal din patul in care reuseam cat de cat sa ne incalzim, sub patura subtiata de timp si de uzura, incepeam sa simtim vanzoleala matelor in burta. De la 5 la 7 nu faceam nimic altceva decat sa ne gandim la coltul de paine neagra ce urma sa-si faca aparitia in celula noastra, impins prin vizeta de gardianul de serviciu. Lucrurile se agravau in momentul in care auzeam, la capatul culoarului, zdranganitul de strachini si de cani ce indicau inceputul servirii “micului dejun”. Pana sa ajunga la celula noastra parca dura o eternitate. Ne invarteam din colt in colt, ca niste lei jigariti in cusca unui circ aflat in prag de faliment, sau ne tolaneam cat eram de lungi in paturile din fier, profitand de faptul ca gardienii erau ocupati cu servitul mesei.
Dar cel mai rau era in jur de zece dimineata. De la acea ora incepea sa ajunga la noi, prin geamul din metal deschis de dimineata din cauza fumului gros pe care il produceau fumatorii din celula, mirosul de mancare gatita in cazanele arestului. Scoaterea la ancheta sau orice alta activitate impusa in programul nostru cotidian venea ca o usurare, care ne scapa de chinul asteptarii. Cel mai greu era cand nu se intampla nimic, cand trebuia sa asteptam numarand minutele, cu urechile ciulite catre usa, ca sa auzim primele zdranganituri de castroane, cani sau linguri asezate pe metalul de la vizeta.
Am stat in celula cu numarul 8 timp de vreo trei saptamani, dintre care prima doar cu Vasile. La inceput, timpul s-a scurs foarte repede, fiindca eram mai tot timpul scos la ancheta, cu mici pauze de masa si de somn, dupa ora stingerii. Fata de primele zile de arest, de la Lupeni si Petrosani, cand fusesem tinut aproape fara intrerupere intr-o continua ancheta sau legat de calorifer cu catuse, cum fusese cazul la Petrosani, programul de la Bucuresti mi se parea floare la ureche. Incepusem sa ma obisnuiesc si cu ritualul anchetelor, pe care le vedeam cu timpul ca pe un rau necesar, menit sa aduca la final eliberarea.
Imi amintesc insa de prima zi cand am fost scos la “aer”, intr-una din cele doua incaperi despre care am vorbit in episodul trecut. Era prima zi in care nu eram dus la ancheta inainte de pranz. Ori capitanul Jurubita era ocupat cu altceva, ori se plictisise si el de mine. Era joi, 2 noiembrie, si aveam deja o vechime de 6 zile pe arestul de pe Calea Rahovei, fara sa fi cunoscut camera de aer sau cititul ziarului, un alt ritual despre care o sa vorbesc mai tarziu.
Vasile mi-a spus ca iesim la aer inainte chiar ca usa de la celula sa se deschida. Eram surprins cat de bine cunostea toate obiceiurile vietii pe arest, lucru care dovedea o data in plus vechimea lui in celulele de pe Calea Rahovei. Chiar si gardienii pareau sa aiba cu el o relatie speciala, fiindca reusea sa obtina cam de fiecare data ceea ce dorea de la ei. Este drept ca nici nu-mi amintesc ca Vasile sa fi iesit vreodata din litera regulamentului.
L-am urmat afara din celula si m-am pozitionat, alaturi de el, cu fata la perete. Gardianul a trantit usa de metal cu zgomot si a luat-o inainte. Am inceput apoi sa mergem cu pasi repezi spre prima mea zi de “aer”. Treceam rand pe rand pe langa celelalte celule, unde banuiam ca se afla si alti detinuti si unde credeam ca se afla si Mariana. Dupa spusele lui Vasile, una sau chiar doua celule erau ocupate de fete. Nu stia insa sa-mi spuna care dintre ele si, chiar daca ar fi facut-o, tot nu ar fi insemnat ca puteam sa aflu daca Mariana era acolo.
Dupa celula cu numarul 5, coridorul facea brusc un unghi de 90 de grade, spre dreapta, pentru a duce intr-un mic hol, de unde se putea iesi afara pe o usa metalica. Tot din acel hol porneau si scarile care duceau catre birourile de ancheta. De data asta, gardianul a deschis usa ce dadea spre curtea exterioara. Nu ieseam propriu-zis in curte, ci intr-un alt hol din care se intra in cele doua camere de aer. Dar cum nici holul, si nici camerele de aer nu aveau acoperis, noi consideram ca suntem scosi afara.
Vasile avea sa-mi spuna intr-una din zile ca plasele de sarma nu au fost acolo de la inceput, ci au aparut dupa ce un detinut reusise sa escaladeze zidul inalt de trei metri si sa fuga peste gardul care inconjura cladirile DSS. Dupa acel incident, Securitatea isi luase masuri de precautie, instaland plasa de sarma.
Am fost introdusi in cea de-a doua incapere, semn ca prima era ocupata cu alti detinuti. Nu eram niciodata bagati in aceeasi camera de aer unde se mai aflau si altii, fiindca politica Securitatii era de a ne impiedica sa intram in contact intre noi. Dupa ce usa s-a inchis in spatele nostru, Vasile a pornit imediat intr-un mars grabit pe langa zidurile incaperii. M-am luat dupa el, mecanic, iar atunci cand ameteam, ne intorceam si porneam in sens invers. Il urmam precum un miel isi urmeaza mama in jurul gardului de la stana. Nu puneam intrebari, fiindca nu era nimic de intrebat. Dupa 6 zile de arest, aveam in sfarsit sansa sa respir aerul sanatos al unei dimineti de toamna.
La un moment dat, Vasile s-a oprit si a inceput sa asculte. Cineva de dincolo de zidul care ne separa de camera vecina incepuse sa tuseasca insistent. Vasile mi-a facut semn sa raman nemiscat si, mai ales, sa tac. Era posibil, mi-a zis el mai tarziu, sa fie gardienii care ne provocau pentru a vedea daca vrem sa intram in contact cu alti detinuti.
Mai tarziu aveam sa inteleg ca teama lui Vasile era exagerata si ca, prin aceste metode de tuse succesiva si de tropait pe beton, unii detinuti incercau sa “comunice” cu ceilalti arestati. Aveam sa o fac adesea in saptamanile care au urmat, mai ales dupa ce am fost mutat din celula lui Vasile, fara sa am de suferit nici cea mai mica repercusiune din partea gardienilor. Era cea mai buna dovada ca, dupa ce ne bagau in camerele de aer, gardienii uitau de noi pret de 15 sau 20 de minute, cat dura plimbarea. Am aflat mai tarziu ca, in timp ce noi schimbam “mesaje” cu ceilalti detinuti, gardienii se grabeau sa scotoceasca prin celulele goale, din care noi tocmai iesiseram, in cautare de orice lucru suspect.
Unii dintre colegii de celula de mai tarziu spuneau adesea ca gardienii profitau de absenta noastra din celule pentru a instala sau dezinstala microfoane cu ajutorul carora eram ascultati. Asta ne facea de fiecare data sa incepem sa rascolim saltelele, sa cautam pe sub masa din metal sau pe la rama geamului urmele a ceea ce ar fi trebuit sa fie aparate de ascultat. “Geologul” Gratian era principalul nostru scenarist. El lansa tot felul de ipoteze, care mai de care mai fanteziste, despre ceea ce avea sa se intample cu noi. Asta nu il impiedica insa sa injure cu foc Securitatea sau sa se planga in continuu ca ii este foame, frig sau ca securistii il bat la ancheta.
Dar despre Gratian voi vorbi pe larg intr-unul din episoadele viitoare, fiindca pe el aveam sa-l intalnesc pe celula cu numarul 11, la cateva saptamani dupa aducerea mea la Bucuresti. Povestea lui, pe care o voi relata pe baza informatiilor primite de la el, este incarcata de absurd, de tragic si de comic in acelasi timp.
Prima mea zi de “aer” s-a terminat cu bine si, dupa vreo 20 de minute de plimbare, eram din nou in celula. Era trecut de ora zece, iar mirosul de mancare incepuse sa se faca deja simtit pe culoarele arestului. In acea dimineata nu am fost scos deloc la ancheta, ceea ce constituia pentru mine o premiera. Insa aerul rece de afara, plimbarea, iar apoi asteptarea in celula fara sa fac nimic mi-au produs, pentru prima data, o foame greu de suportat. “Suferinta” a luat sfarsit putin inainte de ora 13, cand gardienii au deschis, in sfarsit, vizeta si prin ea ni s-a adus o zeama lunga de cartofi si o portie de varza cu mamaliga. (va urma)
