Ecuador (Partea a III-a)

Catalin Guica, unul dintre specialistii in judo ai Canadei, a fost contactat de federatia internationala de specialitate pentru a face un stagiu de pregatire cu sportivii judoka din Ecuador – un stat din America de Sud, aflat chiar pe ecuator.

Autorul priveste cu un ochi atent obiceiurile locale si descrie viata ecuadorienilor, comparand-o cu cea din Romania sau Canada.

Centru pentru inalta performanta
La vreo 25 e kilometri de Guayaquil se afla asa-numitul centru de inalta performanta, ceva ce seamana cu Complexul Sportiv 23 August. E insa mai modern, e aproape ca un all inclusive din Cuba sau Republica Dominicana: terenuri de tot felul, piscine, sauna, o puzderie de cabine­te medicale pentru tratarea sau ajutarea sportivilor, totul amplasat pe malul fluviului Guayas, pe care plutesc niste plante verzi, agreabil de privit. Se numesc laptuci de apa.

E un fost centru de agrement al unui club de ban­cheri, intins pe cateva hectare (mai mult de zece) si are o dotare de cel mai inalt nivel. Pot fi cazati 120 de sportivi, in camere de cate 4, cu aer conditionat, totul foarte modern. Aici sportivii de la judo merg sambata pentru fotbal si agrement, sunt dusi cu un minibus.

Sportivii mananca la un asa-zis restaurant, pe undeva pe o strada laterala, plina de viata, dar si de mizerie, car­tier amarat. Restaurant inseamna o incapere care se extinde si pe trotuar, cu aproximativ 10 mese de plastic. E o afacere de familie. Acolo mananca sportivii cele trei me­se pe zi. Conditii cam insalubre, mancare destul de proas­ta, adica fara proteine si servita fara pretentii. Nu le ajunge mincarea, de aceea se mananca mult orez si, in plus, sportivii mai cumpara cate o ciocolata de la un fel de non-stop, la un colt de strada. La acest non-stop au credit, ii scrie la condicuta, iar ei regleaza saptamanal, sau lunar, cand primesc bani de-acasa. Intr-un asemenea stabiliment, micul dejun costa 1.50$, pranzul – 2$, cina – 2$. Plateste federatia. E comparabil cu un regim de armata pe timpul lui Ceausescu.

In opozitie, am fost invitat intr-o seara la un restaurant italian, Riviera ii zice, unde mi s-a parut ca se aplica cele mai inalte standarde nord-americane. Bineinteles, alte preturi.

Fructe, legume si claxoane
Se consuma mult orez, fasole, lamai verzi si tot felul de fructe: platano, banane, tomate de Arbol, mure. Pe strada gasesti limonada excelenta, foarte rece, la 25-30 de centi un pahar de plastic. De asemenea, se vinde apa, dar si diverse altele la semafoare, cand masinile asteapta. Carnea e scumpa, adica la magazinele care seamana cu ce stim noi in Ca­na­da sau Romania, gen Bila sau IGA. Amaratii cumpara din pravalii fara frigider, niste soproane, care n-au ni­mic salubru. Mustele sunt indepartate cu lovituri rare.

Se practica un comert stradal intens, iar CD-uri si DVD-uri nu exista decat pirat. Un CD costa un dolar, un DVD un dolar jumate. Inregistrate.

Strada e cu multe masini, poluare sonica si de orice alt fel. Un trafic intens. La fel ca la Bucuresti, sunt mai multe masini decat oameni. Bineinteles, multe masini la mana a zecea, multe Lada si Octa­via. Si masini america­ne vechi si foarte vechi. Pe strazile oraselor mai mici circula moto-taxi, un taxi pe trei roti. In niciun taxi un fun­ctioneaza aparatul de taxare si exista multi pietari, ca in Romania anului 1990. Benzina e ieftina, cam 50-60 de centi un litru. Se vinde la galon, ca in America.

In afara de faleza Malecon 2000, recent construita, moderna, cu gradini si conceptie arhitecturala, rar vezi ceva care sa nu fie contaminat cu sentimentul ca te afli in lumea a treia. In mod clar, tara asta e mai saraca si mai murdara decit Romania cu mult. Caini vagabonzi la Bucuresti?… Or fi, dar aici sunt si mai multi !… Tot pe Ma­lecon intru intr-o cofetarie si vad afisat pe usa de la in­trare, printre alte lucruri care sunt interzise, ca nu e voie cu pistoale inauntru. Don’t shoot the piano player!

S-ar parea ca saracia duce la multe frustrari. Un exemplu: daca nu treci strada pe unde trebuie si cand ai vo­ie, masinile, puhoaiele de masini, intra-n tine pur si sim­plu. E problema ta sa scapi, sau respecti regula! Daca treci pe unde nu e trecere de pietoni, nicio masina nu opreste, te calca pur si simplu. Toti claxoneaza cand li se pare ca vreunul dintre colegii de trafic face vreun abuz. Il injura cu claxonul… Bineinteles ca fiecare abuzeaza la randul lui. Oamenii nu respecta, de obicei, regulile de convietuire in grup, dar atunci cand respecta vreuna, sunt foarte exigenti cu cei care atunci, in acel moment, n-o respecta.

In centrul orasului, unde se afla La Catedral, este un parc cu intrare libera, frecventat de oameni obisnuiti si care are particularitatea de a fi plin cu iguane carora nu le e frica de oameni – se urca prin copaci, e surprinzator. Iguanele arata ca niste dinozauri in miniatura, foarte speciale.

Vizita la o casa de vacanta
Intr-un sfarsit de saptamana am fost invitat la casa de la tara a unui judoka apropiat de varsta mea, face judo de placere si merge la diverse turnee internationale de Old Boys.

Proprietatea se afla intr-un fel de sat ad-hoc, facut pentru oamenii care-si permit sa cumpere o casa de va­canta. Fiecare proprietate are intre 1 si 3 hectare, de mul­te ori se construiesc 2-3 case independente, astfel incat fratele sta intr-o casa cu familia lui, sora intr-alta, parintii intr-alta. Tot ansamblul asta de zeci de proprietati e pazit. Proprietarii caselor angajeaza cate-o familie locala pentru curatenie si intretinere. De obicei femeia e fata in ca­sa, barbatul se ocupa de cai si de reparatii.

Casele au aer conditionat, sunt din zid si toate vopsite alb, mai bine zis varuite. Totul e modern. Au trei cai, unul de rasa peruana, altul creol, altul arab. Sunt cai de marime medie. Dar aveam sa constat ca rezista foarte bine la o zi de calarie, in soarele ecuatorial. Calul de rasa peruana are un fel ciudat de a da din picioarele din fata, ca un om care ar merge dand din coate la fiecare pas, o face in mod natural, dar e foarte vizibil. Cel creol face pasi marunti si repezi, principala lui calitate e aceea de a avea pasul rapid si lin, fara mari zguduituri. Ceva de ge­nul: daca tu, calare fiind, tii in mana o ceasca plina cu un lichid (spre exemplu, cafea), nimic nu se varsa atunci cand calul avanseaza in pas creol. Era un film, persona­jul principal fiind un cal de rasa creola; purta frumosul nume de Cristobalito.

La sfarsit de saptamana, eram prezenti vreo 20-25 la proprietatea familiei respective. Dintre care vreo 10 copii ai proprietarilor, de diverse varste. Fiecare cuplu avea cate doi, trei sau patru.

À propos, suntem insotiti si de o domnisoara de la judo, negresa, campioana, 105 kile, care a participat la trei Olimpiade. Ne povesteste ca ei sint 24 de frati de la acelasi tata. Nu si de la aceeasi mama. De fapt, e vorba de vreo douazeci de mame. Fratii nu se cunosc toti intre ei. Nu e vorba de poligamie, ci pur si simplu de mici aventuri amoroase. Cel mai in varsta dintre frati are 50 de ani, cea mai mare dintre surori are 13. Tatal are actualmente 78. Surorile din parinti de aceeasi rasa (neagra) sunt negre ca abanosul, cele mulatre sunt ciocolatii si foarte frumoase. Trei sunt in echipa de judo.

Cangrejal
In Ecuador exista un tip de restaurant numit Cangrejal, cangrejo insemnand rac sau homar. Aici poti manca doar produse ale marii, de obicei homari si alte crustacee. E foarte bun. Nu e un restaurant de lux, totusi nu mi s-a parut accesibil tuturor. Are aspect de cantina, nu exista decat ventilatoare, nici vorba de aer conditionat. Homarul se sparge cu un mic mai de lemn. Drept suport pentru lovitura data clestelui de homar se foloseste un fund de plexiglas. Poti manca bine cu 10-15 dolari, neincluzand bauturile.

In general, pentru a face si un comentariu despre ce se mananca in Ecuador: nelipsitul orez, nelipsita banana, la fel fasolea, sau porumbul. Si lamaile verzi (lime). Se gateste cu multa grasime sau ulei. Prajeli, sa tina de foame. Se mananca si mamaliga, sub numele de humitas: mamaliga, branza, unt, invelite intr-o foaie de stiulete de porumb. Foaia nu se mananca, e doar un mod de prezentare. Arata ca un sandvis facut prin rulare cu paine de tip pita.