Mircea, granicerul “infractor”

Dupa mai bine de o saptamana de sejur in celula cu numarul 8, pe care la inceput am impartit-o doar cu ieseanul Vasile, in camera a fost introdus un nou detinut. Era un tanar de aproximativ 20 de ani, de la care am aflat ulterior ca era militar in termen. Fusese adus de la o unitate de graniceri, de undeva din nord-vestul tarii. Daca memoria nu ma inseala, este vorba despre o unitate de graniceri din zona orasului Carei, judetul Satu-Mare, unitate ce pazea frontiera romano-maghiara.

Mircea, fiindca acesta ii era numele, fusese ares­tat impreuna cu alti militari in termen si subofiteri din unitatea lui, dar si civili din zona de frontiera, sub acuzatia de implicare intr-o retea de trecere ilegala a frontierei. Fusesera adusi pe arestul Departamentului Securitatii de la Bucuresti fiindca autoritatile au considerat ca actiunile lor constituiau un atentat la siguranta nationala, care trebuia cercetat si, desigur, pe­-depsit cum se cuvine.

Am stat cu Mircea in celula timp de vreo doua saptamani. Cu toate acestea, nu-mi amintesc foarte multe lucruri despre el. Era o persoana tacuta, coplesita de acuzatiile care i se aduceau si mai ales de pedeapsa care il astepta. Spre deosebire de noi, civilii, pe Mircea il astepta batalionul disciplinar, unde condi­tiile de viata erau cu mult mai dure decat in inchisorile comuniste. Daca, in inchisoare, principalele neajunsuri erau, pe langa privarea de libertate, slaba alimentatie si adeseori frigul, in batalioanele disciplinare, cei arestati trebuiau sa execute diferite munci in conditii foarte dure, dar si exercitii de instructie adesea impinse pana la limita suportabilului.

In timpul in care nu eram scosi la ancheta sau nu eram implicati in activitati de arest – scosul la aer, citi­tul ziarului sau activitati de igiena -, stateam asezati pe marginea patului si povesteam fiecare amanunte din cele petrecute cu noi inainte de momentul arestarii. Interesat de posibilitatea trecerii ilegale a frontierei, scenariu pe care il vedeam din nou pus in aplicare dupa o eventuala eliberare, am aflat de la Mircea cateva ponturi, care aveau sa ma ajute mai tarziu, in vara anului 1991, sa trec frontiera dintre Ungaria si Austria, in tentativa mea de a ajunge in Franta. Dar asta este o alta poveste.

Revenind la cazul lui Mircea, povestea lui a fost completata mai tarziu de relatarea unui alt arestat din acelasi grup “infractional”, pe care aveam sa-l intal­nesc in celula cu numarul 4. De data aceasta, era vorba de un subofiter de graniceri, Ionel, arestat si el pentru implicarea in reteaua de trecere ilegala a frontierei.

Din relatarile celor doi, reteaua functiona in felul urmator. Persoane civile din satele situate pe frontiera romano-maghiara, in preajma orasului Carei, selectau “clienti” doritori sa treaca ilegal frontiera, pentru a ajunge in Occident. Dupa ce formau un grup destul de numeros, acestia ii contactau pe graniceri pentru a stabili impreuna locul si ora la care urmau sa treaca frontiera catre Ungaria. Militarii in termen nu trebuiau de­cat sa inchida ochii si sa mimeze ca nu vad grupurile de romani care, impreuna cu calauzele lor, se indreptau spre teritoriul maghiar. Totul se facea in schimbul unor sume de bani pe care doritorii de libertate le plateau calauzelor. Banii erau ulterior impartiti cu militarii in termen si, dupa toate aparentele, ajungeau si la cadrele militare care erau la curent cu activitatea subordo­natilor.

De la Mircea, fapt confirmat apoi si de Ionel, am aflat ca in joc erau sume mari de bani, iar numarul celor implicati in reteaua de trecere ilegala de frontiera si arestati la acel moment depasea zece persoane. Fusesera arestati civili, militari in termen, dar si subo­fi­­teri. Printre civili era, se pare, si o femeie, al carei rol era sa ii adaposteasca in casa ei pe romanii doritori de libertate, pana la momentul trecerii frontierei. Dupa spusele lui Mircea, reteaua cazuse dupa ce unul dintre militarii in termen, care fusese lasat la vatra, s-a laudat cu “activitatea” pe care o desfasurase la Carei pe timpul stagiului militar. Totul pornise, se pare, de la sumele mari de bani pe care acesta le adunase pana in momentul lasarii la vatra si cu care se lauda acum in fata prietenilor.

Una dintre activitatile zilnice pe care le-am desfa­surat cu destula regularitate pe timpul arestului era ci­titul ziarului. La ore care nu puteau fi aproape niciodata anticipate, gardianul de serviciu deschidea vizeta si ne dadea pe arest un exemplar din ziarul Scanteia. Ora la care se intampla acest lucru si timpul pe care il aveam la dispozitie pentru a rasfoi publicatia comunista varia de la un gardian la altul si depindea in foarte mare masura de seriozitatea cu care acesta trata activitatea respectiva. In mod normal, distribuirea ziarului incepea de la prima celula, iar pana seara tarziu el trebuia sa treaca prin toate cele 11 celule de pe arest, in asa fel incat fiecare detinut sa aiba posibilitatea sa-l citeasca. In realitate, lucrurile depindeau de disponibilitatea gardianului de a tine o evidenta destul de precisa a timpului in care lasa ziarul intr-o celula sau alta. Se intampla adesea ca ziarul sa zaboveasca in celula noastra doar 10 minute, iar alteori acesta era “uitat” chiar si o ora. Se intelege ca toate “erorile” se faceau in dezavantajul detinutilor din celelalte celule. Erau zile in care ziarul nu ajungea deloc la noi in celula, iar acest lucru s-a intamplat mai ales in saptamanile in care am stat in celula cu numarul 11, ultima de la capatul culoarului.

Insist pe activitatea de citire a “presei” fiindca ea constituia unica noastra posibilitate de a fi la curent cat de cat cu ceea ce se intampla in lumea exterioara arestului. Imediat ce ziarul era adus in celula noastra, tabaram cu totii asupra lui si incercam sa parcurgem cat mai multe din articole. Incepeam de fiecare data de la coada ziarului, cautand paginile sportive si pe cele de politica internationala. Foarte rar ajungeam la paginile de politica interna, unde se vorbea de reali­zarile celor doi conducatori “luminati”. Intrucat timpul pe care il aveam la dispozitie pentru a rasfoi Scanteia varia foarte mult si nu era niciodata sub controlul nostru, de cele mai multe ori unul dintre noi citea cu voce tare articolele care ne interesau.

O alta metoda de “citire” a ziarului era ascultatul cu cana la perete atunci cand detinutii din celulele vecine citeau cu voce tare articolele care ii interesau pe ei. In felul acesta, cand ziarul ajungea in celula noastra, continutul anumitor articole ne era deja cunoscut, ceea ce ne permitea sa ne concentram pe alte pagini.

Canile de metal pe care le-am primit fiecare dintre noi in momentul introducerii pe arest erau singurele obiecte pe care aveam voie sa le pastram in celula in mod permanent. Acest lucru era justificat atat prin faptul ca aveam nevoie de ele pentru a bea apa, cat si prin aceea ca erau considerate inofensive de catre comandantii arestului. Daca ar fi stiut ca le folosim pentru a trage cu urechea la ceea ce se petrecea in celulele invecinate, probabil ca lucrurile s-ar fi schimbat.

Cand auzeam ca se vorbeste mai tare in celula invecinata, ne luam canile si le lipeam de perete. Faceam acest lucru numai atunci cand era vorba de celula situata in partea opusa usii de la intrare, pentru a nu fi surprinsi de gardian. Cu gura canii sprijinita de perete, ne lipeam urechea de fundul acesteia, iar ecoul care se crea in golul din cana facea sa distingem destul de bine ceea ce se vorbea in celula invecinata. Acest lucru se intampla mai ales pe timpul ritualului de citire a ziarului, fiindca era singura ocazie in care in celule se putea vorbi cu voce tare, fara ca paznicii sa aiba ceva de obiectat.

O data pe saptamana aveam program de dus, iar aceasta operatie se petrecea chiar in celula. Din peretele de deasupra WC-ului de stil turcesc iesea un capat de teava prin care, o data pe saptamana, curgea apa calda. Acest lucru se intampla intotdeauna vinerea, dar daca se nimerea ca in acel moment sa fii scos la ancheta, iti sarea randul si trebuia sa astepti vinerea urmatoare pentru a face dus.

Din pricina frigului si, mai ales, din cauza faptului ca manevrarea ferestrei presupunea sa cerem de la gardian o manivela speciala, geamul ramanea mai mereu inchis, pe tot parcursul programului de spalare. Acest lucru facea ca apa calda, in contact cu aerul rece, sa provoace un val de abur care scufunda celula intr-o ceata densa de abia vedeai la cativa centimetri. Era, de altfel, si printre putinele situatii in care aerul din celula se incalzea, exceptand, desigur, zilele insorite – care, trebuie sa recunosc, nu au fost putine in acea toamna a anului 1989.

O alta activitate pe care o aveam in program era barbieritul. Spre deosebire de programul de dus, acesta avea un ritual special. Din cauza faptului ca nu aveam voie sa avem in celula ustensile de barbierit, operatiunea in sine se realiza in anumite zile speciale, de regula o data pe saptamana, iar functia de barbier o indeplineau gardienii insisi. Ne scoteau, rand pe rand, intr-o incapere ce servea drept sala de baie pentru angajatii arestului si, cu niste lame cu care probabil ascuteau creioanele pentru gradinita din apropiere, incepea un ritual chinuitor si enervant pentru toata lumea.

Din gesturile pe care le faceau gardienii se vedea foarte usor lipsa lor de pricepere, dar si dispretul cu care intreaga operatiune era insotita. Barbieritul era una dintre activitatile pe care gardienii le faceau cu acel sentiment ca sunt pusi intr-o postura de inferioritate fata de detinuti, aceea de prestatori de servicii pentru niste oameni care nu aveau nicio valoare sociala, demni de tot dispretul, dar pe care, iata, ei erau nevoiti sa-i slujeasca. Dupa ce ca lamele erau oricum de foarte slaba calitate si erau folosite vreme mult prea indelungata, mai trebuia sa suportam si gesturile adesea brutale ale gardienilor care ne raschetau pur si simplu fata, asa cum cureti vopseaua de pe o suprafata metalica. Lipsa de indemanare a gardienilor, calitatea proasta a lamelor, dar si absenta aproape completa a sapunului de barbierit de pe fata noastra – adesea inlocuit cu sapun obisnuit, care se usca aproape instantaneu – faceau ca operatiunea barbieritului sa reprezinte pentru noi o adevarata corvoada. Norocul meu a fost ca, in cele doua luni petrecute pe arestul de pe Calea Rahovei, am trecut prin acest supliciu doar de vreo 5-6 ori.

Plecand de la remarca lui Claudiu, un detinut cu care aveam sa impart ultimele saptamani de arest din celula cu numarul 4, care m-a sfatuit sa imi las barba, nu m-am mai barbierit foarte multi ani dupa eliberare. La aceasta decizie a contribuit, desigur, si amintirea nepla­cuta a supliciului la care eram supusi de gardieni de fiecare data pe timpul acestei operatiuni. (va urma)

G. S.
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare