Caldura m-a molesit. Mi-am petrecut ziua de ieri lungita pe gresia de la intrarea in apartament, cu limba scoasa de-un cot. Seara, cand s-a mai racorit, n-am mai avut loc la laptop, pentru ca-l folosea Sorin. Azi, straduindu-ma sa mai adaug ceva in jurnal, mi-am dat seama ca n-am ce, pentru ca toata comunitatea romana pare cazuta in letargie, in frunte cu partea ei mai colorata, scriitoricimea. Carti se tot scot (pe George Filip si Ionut Caragea oricum nimeni si nimic nu-i poate opri), insa evenimente la care sa poti vedea oamenii se lasa asteptate.
Drept e sa spun ca a existat aniversarea comuna a presedintelui PAS-ului si a autoarei “Adevarurilor simple”, pe terenul primului, la implinirea frumoasei varste de 125 de ani (63 la 62 pentru presedinte). Fiind insa vorba de un eveniment privat, la care, in plus, am fost bine tratata (acces nelimitat la iarba verde, friptura la discretie, socializare cu Sushi, o femela mops zgomotoasa ca instalatia de aer conditionat din salonul lui Tiger), ma voi opri aici cu relatarea. Nu voi vorbi, asadar, nici despre aprinsa dezbatere dintre Print si domnul Vulpe pe tema stramosilor vostri cumani (ai mei sunt din Tibet) si ungerea ca baron de Panciu a unui editor cu radacini in blocul F9 din cartierul craiovean Brazda lui Novac, nici despre vinul roz de care evita sa se atinga chiar si producatorul lui, poetul de la Marea Neagra, el preferandu-i-l de departe pe cel rosu, al gazdei, nici despre cei opt mici care au facut-o pe Cristina sa numere fire de iarba pe intuneric, nici despre prezenta consulara, nici despre grupul de tineri desemnati de poetul sarbatorit ca fani neconditionati ai versurilor sale, etc.
De nevoie, deci, ii fac loc lui Sorin, cu o nota suscitata de recenta lui trecere prin Romania.
***
“Domnu’ inginer !” Sunt pe Calea Victoriei, aproape de intersectia cu Grivitei. Inaintez spre Palat, pe trotuarul din stanga. De pe cel din dreapta ma striga un tanar tigan. Este insotit de o tiganca de-o seama cu el, care merge la cativa metri in fata lui. Imi incetinesc mersul si ma uit lung la el.
“Sunt eu, baiatul zugravului !” Dau din cap si salt o palma in aer, ca sa-i arat ca apreciez revederea. Incerc sa-mi amintesc cand am avut ultima oara nevoie de un zugrav, la Bucuresti. In urma cu trei ani, am zugravit numai baia, ca sa fac sa dispara urmele unei inundatii. Zugravul a fost un tanar roman. In ultimii 15 ani, de cand am plecat in Canada – avand, totusi, prudenta, ori slabiciunea, ori ce-o fi fost, de a-mi pastra apartamentul din Militari – alta zugraveala n-am mai facut.
Zambindu-mi larg, tanarul trece strada, atent totusi sa nu-l calce vreo masina. Tanara, fara sa-l priveasca, trece si ea strada, dar cativa metri mai incolo. “Ce mai faceti, domnu’ inginer? Va mai amintiti de mine?” – imi spune el, apropiindu-se cu mana intinsa. In timp ce ne strangem mainile, dau din nou lent din cap, sugerand o recunoastere anevoioasa, dar certa.
“Mai lucrati?” Am o scurta ezitare, care-l determina sa adauge: “Sau ati reusit sa iesiti la pensie, pana la urma?” Ultima intrebare chiar ca ma atinge. Am 50 de ani neimpliniti si un par albit de timpuriu. Insa reusesc sa-mi inving iritarea, amintindu-mi ca-n Romania multa lume si-a facut un obiectiv sfant din a “reusi” sa se pensioneze inainte de vreme.
“Mai lucrez”, zic eu. “Tot acolo?” “Da, tot acolo.” “Laaaa…” – zice el. “In aviatie”, zic eu. “Asa-asa, pe la aeroport!” – zice el. “Da, pe la aeroport.” La Bucuresti, am lucrat in aviatie pana in urma cu vreo 20 de ani, dar in mod sigur nu pe la aeroport. Dau semne ca vreau sa-mi vad de drum. Omul imi vede reactia si imi spune repede, aratand-o cu mana intinsa pe femeie: “Domnu’ inginer, a murit tata si n-avem bani sa luam o coroana de flori!”
Arunc o privire peste umar, intrebandu-ma daca n-ar fi cazul sa fac un ocol. Il privesc in ochi si ii spun: “Imi pare rau, n-am bani la mine.” Omul intelege ca m-am trezit si decide sa ma lase in pace. O prinde repede din urma pe femeie. In timp ce se indeparteaza amandoi, el ii vorbeste la ureche, cu aerul ca-i spune o poveste hazlie. Una avandu-ma pe mine drept personaj, desigur.
La intersectie, ei o iau drept inainte, eu o virez la stanga. Putin dupa ce ii scap din priviri, ma loveste o intrebare: “De unde stia individul ca sunt inginer? Chiar se vede?”