Am stat in celula 8 vreo trei saptamani, pana in jurul datei de 15 noiembrie 1989, iar singurii colegi pe care i-am avut acolo au fost Vasile si Mircea, despre care am vorbit in episoadele anterioare. Intr-o zi, inainte de pranz, gardianul deschide usa de la celula si-mi spune sa-mi adun toate lucrurile personale si sa-l urmez. “Lucrurile personale” insemnau, de fapt, cana din tabla, un prosop, patura si perna primite de la magazie in momentul in care am fost introdus pe arest. Cu aceste obiecte in brate, am iesit pe hol si m-am pozitionat cu fata la perete, ca de obicei, asteptand gardianul sa inchida usa si sa porneasca inaintea mea.
Eram emotionat, fiindca nu stiam ce avea sa urmeze. Faptul ca imi ceruse sa-mi iau lucrurile cu mine ma facea sa inteleg ca nu aveam sa ma mai intorc in celula. Pentru o clipa, m-am gandit ca as putea fi eliberat, desi nimic din ce se intamplase pana atunci nu indica acest lucru. O alta posibilitate ar fi fost sa fiu dus la judecata, dar asta contrazicea ceea ce aflasem de la Vasile despre aceasta procedura. Vasile imi spusese ca procesul urma sa aiba loc in chiar una din incaperile de la sediul Securitatii de pe Calea Rahovei. Erai scos din celula ca si cum ai fi fost dus la o ancheta obisnuita si prezentat in fata unui judecator. Acesta iti citea acuzatiile, te intreba daca ai ceva de spus in apararea ta si iti anunta apoi condamnarea, ca pe cel mai firesc lucru de pe lume. In sala, pe langa judecator, procuror si acuzat, urma sa fie prezent si un avocat care indeplinea misiunea de aparator din oficiu, dar rolul lui se limita la a fi de acord cu cele spuse de procuror.
Gandurile mele au fost intrerupte brusc de un sasait neobisnuit care venea din spatele meu. Nu am reactionat de prima data, asa ca, dupa cateva clipe, a urmat altul. Gardianul incerca sa-mi atraga atentia sa-l urmez in sensul opus celui in care ma asteptam eu sa plecam. Cu pasi indecisi, am pornit in spatele gardianului, care m-a condus pana in dreptul ultimei celule de pe hol, cea cu numarul 11. Dupa ce a urmat ritualul obisnuit, privitul prin vizor pentru a se asigura ca nu este nimeni in preajma usii, gardianul a deschis larg usa si mi-a facut semn sa intru in incapere.
Inca uimit de intorsatura lucrurilor, fiindca la orice m-as fi asteptat numai la mutarea intr-o alta celula nu, m-am trezit in fata a doi detinuti care ma priveau curiosi. In spatele meu s-a inchis usa cu zgomot, iar eu am inaintat catre unul din paturile care erau libere. Cum cei doi detinuti aflati in celula ocupasera cele doua paturi de jos, am ales unul dintre cele de deasupra, din partea opusa geamului. Experienta pe care o aveam deja pe arest imi spunea ca trebuie sa stau cat mai departe de patul de la geam, din cauza curentului care se crea de fiecare data cand fereastra era deschisa.
Noii mei colegi de celula erau Gabriel Cocirla si Mihai (nu-mi amintesc numele lui de familie), un alt militar in termen, care dezertase dintr-o unitate din Moldova. Dupa ce statuse fugar aproape o saptamana, Mihai fusese arestat in apropierea Bucurestiului si adus la Departamentul Securitatii Statului, sub banuiala ca planuise asasinarea lui Ceausescu, in preajma Congresului al XIV-lea al PCR, care urma sa aiba loc in acea luna. Acuzatiile Securitatii nu aveau niciun fundament, ele se bazau pur si simplu pe faptul ca soldatul fugise cu tot cu pistolul mitraliera din unitatea militara si fusese arestat in preajma Bucurestiului.
Dupa propriile marturisiri, Mihai dezertase cu intentia de a fugi din tara si venise spre Bucuresti pentru a lua un tren catre Timisoara. Fusese arestat pe un camp de la marginea capitalei, in incercarea de a ajunge in Gara de Nord din Bucuresti. Fiind de garda in momentul in care a dezertat, a luat arma cu el, pentru ca s-a gandit ca astfel va putea sa treaca mai usor frontiera. O poveste destul de ciudata, trebuie sa recunosc, dar acestea sunt intamplarile pe care ni le-a povestit Mihai in cele cateva saptamani cat am impartit aceeasi celula. De altfel, in tot acest timp, au fost numeroase situatiile in care comportamentul lui mi s-a parut bizar. Dar despre asta, ceva mai tarziu.
Cel de-al doilea coleg din celula 11 era Gabriel Cocirla, un bucurestean care fusese arestat de Securitate dupa aproape doua saptamani de urmarire, timp in care fusese fugar prin mai multe zone din tara. Povestea lui este impresionanta mai ales prin prisma a ceea ce ti se putea intampla pe vremea dictaturii comuniste fara sa fi facut ceva in mod concret impotriva regimului.
Gabriel era casatorit, avea doi copii si locuia impreuna cu sotia, copiii si mama lui intr-un apartament situat in preajma Pietei Romane din Bucuresti. Cunosc aceste detalii fiindca, dupa eliberare, i-am facut o vizita lui Gabriel, cu putin timp inainte sa plece definitiv in Belgia. Faptul se petrecea in primavara anului 1991, cand eram student in anul I la Facultatea de Jurnalism din Bucuresti. Gabriel Cocirla si Claudiu Cercel, un tanar pe care aveam sa-l intalnesc mai tarziu, in celula cu numarul 4, au fost singurii detinuti cu care am pastrat legatura dupa eliberare. In afara celor doi, i-am mai intalnit, cu totul intamplator, pe Gratian Vulpe, un detinut care avea sa ajunga in celula 11 la doar cateva zile dupa sosirea mea acolo, dar si pe Gabriel Andreescu, adus in celula numarul 4 in dimineata zilei de 22 decembrie 1989. Gabriel Andreescu, cunoscut dizident din perioada comunista si remarcabil militant pentru drepturile omului de dupa 1989, a publicat recent, la Editura Polirom, volumul L-am urat pe Ceausescu, unde vorbeste inclusiv despre perioada de detentie de pe Calea Rahovei 37-39. Dar despre fiecare dintre cei amintiti mai sus voi vorbi pe larg la momentul potrivit.
Gabriel Cocirla era un tanar care, in 1989, nu avea mai mult de 25-26 de ani. Fusese arestat la inceputul lunii noiembrie, pe motiv ca facea parte dintr-un “grup conspirativ care pusese la cale actiuni impotriva regimului comunist”. Cel putin asa sunau acuzatiile care i-au fost aduse de catre ofiterii de Securitate care il anchetau. In realitate, Gabriel, dupa spusele lui, nu facuse altceva decat sa intre in jocul unui pusti din imobilul in care locuia, care “se lauda” ca vrea sa distribuie manifeste pentru a-i indemna pe bucuresteni sa protesteze impotriva regimului. Pustiul, care avea in jur de 13-14 ani, i-a cerut ajutorul lui Gabriel pentru a concepe textele ce urmau sa fie scrise pe manifeste. Necrezand nicio clipa ca baiatul va avea curajul sa-si duca la bun sfarsit planul, Gabriel i-a sugerat diferite sloganuri anticomuniste, gen Jos Securitatea!, Jos comunismul! sau Jos Ceausescu!
Cand a aflat ca vecinul lui a fost arestat de Securitate pentru ca aruncase manifeste de pe acoperisul unuia din blocurile de pe bulevardul Magheru, Gabriel s-a speriat si a fugit de acasa, banuind ca nu va dura mult pana ce Securitatea va veni sa-l aresteze si pe el. Dupa eliberare, nu am discutat niciodata cu Gabriel despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat in acele momente si nu sunt convins ca rolul lui in acea poveste se limitase la a-i sugera copilului ce sa scrie pe manifestele distribuite. Este posibil ca aceasta sa fi fost doar varianta povestita ofiterilor de Securitate, din dorinta de a scapa de o posibila condamnare.
Dupa ce a aflat de arestarea pustiului, Gabriel a plecat de acasa si s-a ascuns, la inceput, la niste prieteni din Bucuresti. Plecarea a fost inspirata, fiindca, la foarte putin timp, o echipa de securisti s-a infatisat la usa apartamentului sau, pentru a intreba de el. A aflat apoi, prin intermediul sotiei, ca Securitatea a pus paza la intrarea in imobil si a inceput sa-l caute pe la rudele si prietenii apropiati.
Dupa ce a stat cateva zile ascuns in Bucuresti, Gabriel s-a dus la Gara de Nord, de unde a luat trenul catre Arad, cu intentia de a incerca sa treaca ilegal frontiera in Ungaria. Fara prea multi bani la el, Gabriel a ratacit prin Arad cateva zile, in cautarea unei oportunitati de a trece granita. Neavand curajul sa o ia de unul singur catre frontiera, pe camp, si neintalnind pe nimeni care sa-l ajute, Gabriel s-a hotarat in cele din urma sa se intoarca la Bucuresti.
Dupa aproximativ o saptamana de la fuga de acasa, Gabriel s-a intors in Bucuresti si s-a adapostit la niste cunostinte care nu erau la curent cu faptul ca fusese dat in urmarire de Securitate. Le-a spus ca s-a certat cu sotia si ca are nevoie de cazare pentru catva timp. Prin intermediul unor prieteni, a aflat apoi ca locuinta lui era sub supraveghere permanenta si ca nu se putea intoarce acasa sau macar apropia de familie, fara sa riste sa fie descoperit. Arestarea lui era asadar iminenta, iar a ramane ascuns la prieteni ar fi putut sa le provoace acestora probleme grave cu autoritatile, in cazul in care ar fi fost descoperit.
Dupa cateva zile de reflectie, Gabriel a decis sa se predea. Dar, inainte sa se duca la Militie, s-a gandit sa mearga acasa, sa-si ia ramas bun de la membrii familiei si sa le comunice decizia lui. La numai cateva minute dupa ce a intrat in apartamentul din Piata Romana, au navalit peste el 5 sau 6 haidamaci, care ieseau de peste tot, inclusiv din podul imobilului, unde se pare ca Securitatea isi facuse punct de observatie. In tipetele speriate ale familiei, Gabriel a fost luat pe sus si adus la Departamentul Securitatii de pe Calea Rahovei, fara sa aiba posibilitatea sa schimbe cateva cuvinte cu sotia lui.
Cand am fost mutat in celula 11, Gabriel se afla acolo de cateva zile. Spre deosebire de mine si de Mihai, amandoi destul de firavi, Gabriel era inalt, bine facut, cu o statura atletica ce contrasta cu blandetea si bunatatea lui. Forta lui fizica, dublata de o amabilitate iesita din comun, mi-a dat curaj pe timpul sederii in celula cu el si mi-a facut detentia mai usoara. Era reconfortant sa vezi ca nu esti singur in acea situatie limita si ca nefericirea ta era impartasita si de altii.
Nu cred ca am stat in celula 11 mai mult de trei saptamani. Poate patru. Reperele de timp erau destul de greu de stabilit, de vreme ce activitatea noastra era aceeasi aproape in fiecare zi, cu anchetele care se desfasurau dupa un program imposibil de anticipat si cu celelalte activitati de rutina. Incepute la 5 dimineata si puse sub semnul unei permanente asteptari, zilele erau neinchipuit de lungi. Ne petreceam orele nesfarsite dintre ritualul desteptarii si semnalul de stingere incurajandu-ne unii pe altii ca va fi bine.
Era o alinare sa-l auzi pe Gabriel cum povestea despre viata lui din libertate, despre copiii lui, sau sa-l vezi izbucnind intr-un ras optimist la poantele facute, mai tarziu, de Gratian. Desi avea destule motive sa fie ingrijorat de propriile lui probleme, Gabriel gasea puterea sa ne incurajeze pe fiecare dintre noi, atunci cand moralul ni se ducea in jos. Iar cel care a avut cea mai mare nevoie de ajutorul lui a fost soldatul Mihai.
Pregatirea si desfasurarea Congresului al XIV-lea al PCR, ultimul pe care l-a prins Nicolae Ceausescu, desfasurat intre 20 si 24 noiembrie 1989, m-a gasit in celula 11, alaturi de Gabriel, de Mihai si, ulterior, de Gratian. Ziarul Scanteia, pe care in acea perioada il primeam cu mai multa regularitate si il aveam la dispozitie mai mult timp decat de obicei, ne tinea la curent cu desfasurarea lucrarilor Congresului. Nu citeam mai mult decat titlurile si cautam repede putinele informatii care vorbeau despre altceva decat despre realegerea in fruntea tarii a “celui mai iubit conducator”.
Dintre noi, Mihai astepta cu cea mai mare nerabdare sa primim ziarul in celula. Era convins ca Nicolae Ceausescu, multumit ca a fost “reales” cu unanimitate de voturi in fruntea tarii, va semna un decret de amnistiere a detinutilor si cel putin el, care nu se considera un detinut politic, va pleca acasa in foarte scurt timp. (va urma)
