Destine cu surprize

Intotdeauna intr-un conflict militar exista situatii care, la prima vedere, par incredibile. De multe ori, sansa a facut ca imprejurarile sa aiba un final previzibil. In alte cazuri, fortele exterioare au constrans destinul. Soarta a fost cruda cu unii si generoasa cu altii, trezind, totodata, multe nostalgii. Cei care nu credeau in minuni s-au lamurit dupa ce au constatat efectele.

Una din metodele prin care s-au rotunjit averi a fost dezinformarea. In mod diferit au actionat vestile false, care s-au transmis la finalul bataliei de la Waterloo. In dimineata zilei de 20 iunie 1815, unul dintre curierii bancherului Nathan Rothschild sosea la Londra in galop, adu­candu-i sefului sau fericita veste a infrangerii lui Napoleon Bonaparte pe campul de la Waterloo. Dovedind o spon­taneitate demna de invidiat, ban­cherul englez a difuzat imediat stirea falsa cum ca englezii ar fi cei in­vinsi, aruncand pe piata londoneza ac­tiunile sale, English Consul. A insistat, cu aceasta ocazie ca, pana la pranz, sa se raspandeasca acest zvon, pentru a ajunge la urechile celorlalti actionari. Socati peste masura si fiindu-le teama sa nu piarda to­tul, acestia au pus imediat in vanzare sto­cul de actiuni pe care il aveau, la pretul derizoriu de cinci centi bucata.

In aceste conditii, Roth­schild le-a cumparat pe toate in cateva ore, fiind constient de faptul ca, din clipa in clipa, urma sa vina vestea oficiala a infrangerii lui Napoleon. Astfel, in ca­teva ore, actiunile respective au crescut peste va-loarea pe care o aveau inainte de a se incepe lupta. Pe vestitul camp, plin de noroi din cauza unei ploi to­ren­tiale, ca-valeria franceza s-a afundat, fara sa aiba eficienta scontata, fara sa se re­plieze, asa cum cerea strategia vremii. Urmarile au fost descrise pe larg de Jan van Hel-sing, in lucrarea Organizatiile secrete si puterea lor in secolul XX (Editura Alma, Oradea, 1996).

Alte surse afirma ca infrangerea lui Napoleon la Waterloo se datoreaza tradarii generalului francez Grouchy, supus ordinelor Masoneriei. In tabara inamica, Sir Arthur Wellesley, cunoscut ca Ducele de Wellington si generalul Gebhard von Blücher, cei care conduceau armatele, erau amandoi masoni cu grad inalt. Cu alte cuvinte, invin­gatorul a fost stabilit de Masonerie. Si astfel, averea bancherului londonez Nathan Rothschild a crescut in 20 de ore de tot atatea ori, printr-o simpla minciuna, care i-a facut pe cei naivi sa piarda sume co­losale. Au urmat drame de nedescris, sinucideri in lant. Fericitul castigator a murit la 28 iulie 1836, la varsta de 59 de ani. Urmasii sai au mostenit o avere colo­sala.

Dupa cum se stie, cateva decenii mai tarziu, razboaiele au adus si in Ro­mania multa tristete in familiile celor chemati sub arme. Cei disparuti in tran­see, spulberati de exploziile unor bombe sau obuze, nu au putut fi identificati. Trupuri sfartecate, bucati de carne si oase erau aruncate pe o raza de zeci de metri. Ofiterii si soldatii cazuti prizonieri la inamic erau dati disparuti sau raportati ca morti, luati de un curs de apa sau ingro­pati de vii, in urma infernului care ras­colea pamantul. Familiile primeau o de­coratie si cateva randuri de incurajare, in care comandantul regimentului preciza ca eroul a cazut la datorie, pentru tara si neam. In aceste conditii, parintii declansau acel ritual ortodox, cu nelipsitele comemorari la date fixe, apelau la preoti pentru slujbele de pomenire, se ofereau altora hainele noi si incalta­min­tea defunctului. Uneori sotia unui ostean declarat mort sau disparut se reca­satorea, pentru a face fata problemelor financiare sau pentru a oferi un tata copiilor. Ogorul trebuia lucrat de o mana de barbat.

Cand toate lucrurile se asezau, pe masura ce lunile si anii treceau, iata ca apareau si surprizele, care rasturnau toa­te datele ecuatiei. Intr-o zi, pe poarta intra cel care fusese anuntat ca decedat pe front. Fara o mana sau cu un picior lipsa, fostul luptator ramanea consternat in fata tabloului ce se desfasura in fata ochilor sai. In locul bucuriei revederii, sotia sa era vadit incurcata de situatie. Cel de-al doilea sot ramanea impietrit, incapabil sa reactioneze in vreun fel. Copiii, care crescusera intre timp, nu isi mai recu­nos­teau tatal natural, proptit in carja sau fara un ochi.

Alti veterani de razboi au fost as­teptati de familie, cu puternicul sentiment ca inca mai traiesc, ca vor veni aca­sa, chiar daca speranta a fost zadarnica si cadavrele fiintelor dragi ingrasau undeva, departe, Campul de Onoare. So­tiile indurerate au imbatranit privind fotografiile celor plecati pe un drum fara intoarcere.

Intr-o oarecare masura, asa s-au intamplat lucrurile cu sublocotenentul craiovean Teodor Grigoriu. In dimineata zilei de 6 august 1917, ofiterul a fost grav ranit la cap, in batalia de la Ra­zoa­re – Marasesti. A avut sansa sa fie unicul supravietuitor dintr-un efectiv de 180 de luptatori ai companiei de mitraliere, con­dusa de capitanul Grigore Ignat. Numele sau a fost trecut pe tabelul mor­ti­lor, aflat in dreapta Mausoleului Eroilor, de la Marasesti, alaturi de ceilalti camarazi cazuti la datorie.

In realitate, sublocotenentul Teodor Grigoriu a fost recuperat de nemti, ope­rat dupa cateva ore la Focsani si trimis in Germania, la Stettin. Refacut dupa o perioada de 11 luni de totala amnezie, a fost repatriat la 5 iunie 1918. Familia a fost deosebit de fericita la aparitia celui caruia ii facuse colive si multe slujbe de pomenire, dupa primirea vestii ca a murit pe front. Eroul de la Marasesti a fost inaintat in grad, ajungand in final general si Cetatean de Onoare al municipiului Craiova. A murit in anul 1974, in varsta de 78 de ani.

Tot pe frontul din Moldova, in vara anului 1917, s-a petrecut o scena deose­bita din punctul de vedere al comportamentului psihologic. Intr-o zi de arsita cumplita, fortele beligerante, aflate pe crestele a doua dea­luri opuse, au ramas fara apa. In vale se gasea salvarea tuturor: o fantana cu cum­pana betejita. Ca la un semnal, sol­datii celor doua tabere aflate in conflict au inceput sa coboare unul cate unul. Erau dezbracati de uniforme, fara arme, doar in camasi si izmene, cu diferite gamele si canistre in maini. La fantana s-a format un singur rand, in componenta ca­ruia se aflau germani, austro-ungari si romani, unii surazatori, altii incruntati. Printre ei, asteptau calmi sa-si umple vasele cu miraculosul elixir atat soldatii romani din Regat, cat si ostasii romani din Ardeal, mobilizati in trupele imperiale. Vorbeau aceeasi limba, dar erau inrolati in armate inamice. S-au privit in ochi, si-au vorbit cu caldura, au zambit priete­neste, dupa care fiecare s-a retras in transeele din care faceau parte, du­cand cu ei apa pe care o asteptau cei aflati in agonie. Urcand dealurile, au mai aruncat cate o privire inapoi, apasati de emotii profunde. Se gandeau cu tris­tete la viitoarele atacuri in care se vor stra­punge cu baionetele, fara mila si regrete. Printre participanti a fost si loco­tenentul Iancu Marinescu, oltean din judetul Valcea, supravietuitor al dra­melor razboiului. Povestirea completa a acestui episod se afla in romanul autobiogra­fic Medicul de femei, aparut la Editura Sitech, din Craiova, in anul 2001, autor fiind dr. Stefan Marinescu, fiul ofiterului mentionat.