Sa se uneasca cele doua Corei!

De cateva zile, Mihai nu mai scotea niciun cuvant. Faptul ca lucrarile Congresului al XIV-lea se terminasera, iar Nicolae Ceausescu nu daduse un decret de gratiere a celor din inchisori il tulburase atat de mult incat devenise de nerecunoscut. Abia acum incepea sa realizeze, probabil, ca risca sa petreaca foarte multi ani in inchisoare pentru “nesabuinta” pe care o comisese.

Nu stiu cum reusea sa doarma noptile, dar ziua intreaga Mihai si-o petrecea intr-un colt al patului, cu fata la perete, refuzand orice dialog, si adesea chiar mancarea adusa de gardieni. Uneori, starea lui se inrautatea. Parca-l vad si acum cum se dadea cu capul de perete, facandu-ne sa ne uitam unii la altii cu ingrijorare. Noroc cu vorbele de incurajare venite de la Gabriel si cu poantele facute adesea Gratian, care au reusit pana la urma sa-l scoata pe Mihai din starea aceea. Probabil ca se resemnase cu ideea ca Ceausescu nu va da niciun decret sau i se parea mai plauzibil ca un eventual decret sa fie dat de Anul Nou, ori de ziua de nastere a dictatorului, in ianuarie. Oricum, pentru moment, Mihai reusise sa depaseasca starea de depresie in care cazuse.

De vreo saptamana, chiar in timpul ultimului congres al PCR, in celula noastra fusese adus un nou detinut, ceea ce a facut ca toate cele patru paturi din celula sa fie ocupate. De altfel, din perioada congresului PCR, celulele arestului de pe Calea Rahovei au inceput sa fie neincapatoare, semn ca actiunile de revolta impotriva regimului se multiplicasera in preajma lucrarilor Congresului sau, pur si simplu, Securi­tatea devenise mai vigilenta.

Vulpe Gratian, noul nostru coleg de celula, are o poveste care se situeaza la limita dintre tragic si comic. Student la Cluj, la Facultatea de Geologie, Gratian venise la Bucuresti inaintea Congresului al XIV-lea al PCR, pentru a manifesta impotriva regimului comunist. Pregatirea viitorului “protest” de la Bucuresti incepuse insa in caminele studentesti din Cluj.

“Incurajati” de numarul mare de beri pe care le ingurgitau in camerele din caminele studentesti ale Clujului, Gratian si alti cativa studenti au inceput sa faca planuri de a veni la Bucuresti pe timpul Congre­sului PCR, pentru a protesta impotriva regimului comunist. Printre cei care s-au deplasat la Bucuresti, in afara lui Gratian, s-au aflat studentul Mihnea Paraschi­vescu, fiul unui procuror din capitala, precum si economistul Dan Caprariu. Dupa mai multe discutii si prega­tiri, un grup de 4-5 persoane a urcat in acce­leratul de noapte si a luat drumul Bucurestiului. Baietii au petrecut cea mai mare parte a calatoriei dintre Cluj si Bucuresti la vagonul restaurant, unde, printre berile consumate cu mult entuziasm, au povestit in stanga si-n dreapta ca merg in capitala sa organizeze un protest. Unul dintre interlocutori, un general de armata in rezerva, ii incuraja si le promitea sprijin in caz ca vor avea probleme la Bucuresti.

Ajunsi in capitala in sambata de dinaintea Congresului PCR, Gratian si prietenii lui au tras la unul din numeroasele camine studentesti ale complexului Grozavesti, fiind gazduiti in camerele unor studenti de aici. Discutiile si pregatirile pentru protest au continuat pe tot timpul week-end-ului, insa, cand a fost sa se treaca la fapte, pe baricade mai ramasesera doar trei amatori: Gratian Vulpe, Mihnea Paraschivescu si Dan Caprariu.

In ziua protestului, 20 noiembrie, care era si prima zi de congres, studentii si-au dat intalnire in locuinta procurorului Paraschivescu, unde au confectionat cateva bannere din panza alba, pe care au scris, cu vopsea rosie, diferite sloganuri. Planul lor era sa mearga pe Calea Victoriei, undeva in apropiere de Universitatea Bucuresti, si sa le expuna in public. In naivitatea lor, cei trei isi inchipuiau ca bucurestenii nu asteptau decat un semnal pentru a li se alatura intr-o manifestatie de strada, care ar fi trebuit sa duca la zguduirea din temelii a intregului sistem comunist.

Cu bucatile de panza ascunse sub haine, Gratian, Mihnea si Dan s-au deplasat spre centrul Bucurestiului. Numai ca, de la apartamentul procurorului Paraschi­vescu si pana pe Calea Victoriei, curajul lui Gratian si al lui Mihnea s-a topit rapid, ca o cupa cu inghetata in caldura verii. Ajunsi la locul faptei, cei doi au considerat ca este mai prudent sa-l lase pe Dan Caprariu sa deschida balul, ei urmand sa intre in joc in functie de ce avea sa se intample cu acesta.

De pe trotuarul de vis-à-vis, Gratian se uita la Dan, un tip cu barba si cu ochelari de vedere, cum scoate tacticos panza pe care scrisese cu litere de-o schioapa un slogan care cred ca i-a facut sa surada pana si pe securistii lui Ceausescu: “Sa se uneasca cele doua Corei!”. Ce treaba puteau sa aiba bucurestenii cu unificarea celor doua Corei nu a reusit Gratian sa ne explice in cele cateva saptamani in care am convietuit in celula cu numarul 11 de pe Calea Rahovei.

Cu bucata de panza intinsa la inaltimea fetei, in asa fel incat sa nu i se vada decat ochelarii si, mai ales, sa poata vedea pe unde merge, Dan Caprariu inainta cu emotie printre tre­catorii grabiti care spre unde il duceau treburile. Nu trecusera mai mult de doua minute de cand “spectacolul” incepuse si, in loc ca oamenii sa se imbul­zeasca si sa porneasca “marele protest”, in jurul lui Dan Caprariu se facuse pustiu. Speriati si intrigati, oamenii grabeau pasul, iar cei mai curajosi dintre ei treceau de partea cealalta a bulevardului, pentru a privi spectacolul de la o distanta securitara.

Toata povestea nu a durat mai mult de 3-4 minute. Din locul in care se afla, Gratian, dezamagit deja de reactia bucurestenilor, a apucat sa vada cum Dan Caprariu a fost flancat de doi indivizi in civil, luat pe sus si inghesuit intr-o masina care a demarat apoi in tromba, ducandu-l pe prietenul lui intr-o directie care nu prevestea nimic bun. Fara sa mai stea pe ganduri si fara sa-l mai caute din priviri pe Mihnea, Gratian a luat-o la goana in josul bulevardului Regina Elisabeta de astazi, nemaioprindu-se pana la caminul studentesc unde il asteptau ceilalti colegi.

Vestea ca Dan Caprariu a fost arestat de Securitate a facut repede inconjurul complexului Grozavesti, iar cei care fusesera implicati intr-un fel sau altul in pregatirea manifestatiei au inteles imediat ca randul lor ar putea veni in foarte scurt timp. Pana seara, Securitatea a adunat de prin caminele studentesti, dupa spusele lui Gratian, mai mult de zece persoane, studenti veniti de la Cluj sau colegi de-ai lor care ii gazduisera la Bucuresti si intrasera in jocul clujenilor de-a manifestatia.

Pe Gratian l-au adus in celula noastra cu putin inainte de ora de stingere. Era 20 noiembrie. Cand usa de la celula s-a deschis, in incapere a intrat un tanar brunet, cu ochelari, destul de firav si foarte speriat, ca noi toti de altfel cand am avut de a face pentru prima data cu arestul Securitatii. De sub ochelarii cu rame din plastic, maronii, Gratian se uita lung la Gabriel, nestiind daca trebuia sa se teama sau sa accepte binetea pe care barbatul masiv din fata lui i-o dadea. In acea seara nu am apucat sa aflam prea multe despre peripetiile pe care Gratian si colegii lui tocmai le traisera in Bucuresti. Semnalul care anunta stingerea pe arest a urmat la scurt timp de la instalarea lui Gratian in singurul pat care ramasese disponibil in celula cu numarul 11.

Si pentru Gratian, prima zi de arest a inceput cu o scoatere la ancheta inca de la prima ora. Cand l-au adus inapoi, pe la ora 11, noi abia ne intorseseram de la came­ra de aer. Flamand si tracasat de intrebarile anchetatorilor, Gratian s-a trantit in patul lui Gabriel si a inceput sa infulece precipitat din coltul de paine neagra pe care gardianul i-l lasase la micul dejun.

Masa de pranz a ajuns in celula noastra in jurul orei 13:00. Nu au trecut nici cateva minute dupa ce am predat castroanele gardianului si Gratian a rostit, pentru prima data, o fraza care imi va aminti intotdeanua de el: “Ma cac pe mine de foame!”. De atunci, in mod inevitabil, de fiecare data cand terminam de mancat, Gratian rostea formula care ne smulgea de fiecare data un zambet.

Neavand o constitutie prea robusta, Gratian parea ca sufera de foame in permanenta. De fapt, foame ne era tuturor, dar niciunul dintre noi nu reusea sa exprime senzatia cu atata plasticitate. Din mila pentru suferinta lui, ori in momentele cand moralul ne era atat de scazut incat nu aveam chef nici sa mancam, ni se intampla sa cedam portia noastra de arpacas, sau macar o parte din ea, lui Gratian. Acesta infuleca totul cu o pofta demna de un adevarat capcaun.

In afara de formula “Ma cac pe mine de foame”, in zilele urmatoare Gratian avea sa ne “amuze” cu inca una, prin care isi exprima, in modul lui original, teama pe care i-o inspirau anchetele securistilor: “Iar ma scot astia sa ma bata”.

Spre deosebire de anchetele marii majoritati a detinutilor pe care i-am intalnit pe arestul de pe Calea Rahovei, ancheta pe care securistii o desfasurau in dosarul studentilor de la Cluj avea toate ingredientele unui roman politist. Pornind de la numarul mare de persoane implicate in pregatirea si desfasurarea evenimen­telor si culminand cu faptul ca, foarte adesea, actorii lor fusesera in stare de ebrietate, sau macar de euforie, cursul anchetei capata aspecte tragi-comice.

Una dintre primele griji ale securistilor de indata ce arestau o grupare de “infractori” era sa-i izoleze unii de altii, in asa fel incat membrii gruparii sa nu mai poata comunica intre ei. Daca, in majoritatea cazurilor, metoda dadea rezultate pozitive pentru mersul anchetei – din punctul de vedere al Securitatii, desigur -, in cazul studentilor de la Cluj, ea a avut darul de a complica intr-atat situatia incat cred ca nici securistii nu mai stiau pe unde sa scoata camasa.

Declaratiile date de Gratian erau confruntate ulterior cu cele date de Mihnea, de Dan si de ceilalti membri ai grupului. Si cum sa-ti amintesti cu precizie tot ceea ce, spre exemplu, s-a discutat in vagonul-restaurant al acceleratului de Bucuresti cand protestatarii se aflau serios sub influenta alcoolului consumat? Asaltati de intrebarile insistente ale secu­ristilor, studentii sfarseau prin a inventa situatii si personaje, cu credinta ca, odata ce le vor da satisfactie anchetatorilor, vor fi lasati in pace.

Problema adevarata incepea insa cand securistii confruntau declaratiile arestatilor despre acelasi subiect. Pusi in fata unor relatari care nu aveau nicio legatura unele cu altele, anchetatorii aveau impresia ca studentii isi bat joc de ei si ascund adevarul in mod intentionat. De aici si pana la loviturile si amenintarile care cadeau peste capul arestatilor nu mai era decat un foarte mic pas, pe care securistii il faceau fara ezitare.

Prin urmare, de fiecare data cand se deschidea usa la celula noastra, il auzeam pe Gratian oftand si suie­rand, printre dinti, “iar ma scot astia sa ma bata”. De cele mai multe ori, avea dreptate. Gratian se intor­cea adesea de la anchetele desfasurate la etajul I al cladirii sifonat serios de pumnii si palmele securistilor.