Duminica, 1 august, am fost prezenta la vernisajul expozitiei pictoritei Raluca Pilat, in foaierul Hotelului Delta, din Montréal. Pe Sorin, o doamna scriitoare implicata in organizare l-a intrebat, de la obraz, de ce-a venit. Sorin nu si-a vanturat acreditarea de insotitor pe care i-o dadusem eu, a preferat sa dea un raspuns ininteligibil. Dar, mai tarziu, Cristinei i-a spus pe sleau: “Cine ar refuza placerea de a privi vreo 20 de picturi, daca ea vine impreuna cu un pahar de vin oferit cu marinimie de artist?”
Un titlu relaxant pentru inteligenta privitorului: “Diptic”. Cand il vezi, faci un pas inapoi, cat sa-ti incapa doua picturi in campul vizual. Apoi cauti ceva care trece dintr-una intr-alta, gen o fasie de culoare, ori o idee. (Ideea, singura, e mai greu de prins). Apoi cauti pe cineva prin preajma, ca sa dai glas unei opinii de connaisseur: “Astea doua sunt legate!” Daca celalalt e de acord cu opinia ta, redescoperi titlul si-ti consolidezi reputatia: “Ah! Pai de-asta se cheama Diptic!”. Daca respectivul nu-i de acord, cu-atat mai bine, ai sansa sa-l “ciuruiesti”: “Am, totusi, dreptate! Se cheama Diptic!”.
Titluri catchy (cu carlig): “Moi”, “Chez moi”, “Vers toi”, “Toi et lui”. Cu unul de felul asta, ai ceva pe care sa te bazezi cand incerci sa intelegi pictura. Daca citesti “Vers toi” si vezi un fel de spirala in culori mai degraba sumbre, te-ai prins! Mai departe, cauti detaliile, ca sa afli cat de atroce a fost, pentru artist, procesul descoperirii celuilalt.
In fine, titluri puse pentru ca, dupa cum Marin Sorescu a spus, toate exponatele “trebuiau sa poarte un nume”. Gen (si aici inventez, pentru ca numai memoria n-ajunge) “Metamorfoza”, “Transcendenta”, “Creatie” etc. Se poate face un experiment simplu. Picturilor “Metamorfoza” si “Transcendenta” le scoti placutele cu titlul si le ceri privitorilor sa spuna care placuta se potriveste carei picturi. Scorul estimat de mine: fifty-fifty.
Conteaza daca artistul e absolvent de arte plastice si nu, de exemplu, de mecanica agricola? Nu stiu cat conteaza, dar e util de stiut, pentru ca-ti permite sa-ti justifici impresia lasata de exponate. Daca nu ti-au placut iar artistul e absolvent de mecanica agricola, sau daca ti-au placut iar artistul e absolvent de arte plastice, n-ai decat sa spui: “Se vede!” Pentru celelalte doua combinatii posibile (placut ‡ mecanica agricola, sau neplacut ‡ arte plastice), merge: “Talentul nu se castiga la scoala!”. Raluca Pilat este absolventa de arte plastice si, as zice, “Se vede!”.
Din ce se vede? Pentru fiecare tablou (ori diptic), la o prima vedere, din rafinamentul culorii si minutiozitatea desenului, apoi, la urmatoarele, din complexitatea si stranietatea ansamblului, care te provoaca sa cauti nu un inteles, ci mai multe. Simti intelesurile plutind prin preajma, e tot ce pot sa spun.
Ma opresc aici, pentru ca nu sunt un critic de arta calificat si stiu ca se vede.
***
Pana de inspiratie. Daca un inginer, la serviciu, nu stie ceva, isi consulta colegii, ori isi intreaba seful. (Sorin: “Nu prea des, ca te da afara”). Dar un scriitor? Vrea sa scrie, dar nu stie ce. Cine-i da un subiect?
Un prieten scriitor: “Fa un fel exercitiu de scriere automata, te asezi la masa si scrii o fraza despre ce ai in minte in clipa aia. Pe urma inca una, indiferent daca are sau nu legatura cu prima. Pe urma a treia. Nu are importanta ca dupa 10-15 fraze nu se contureaza nimic, scrie pur si simplu. In felul asta te deblochezi si pe urma incepi sa scrii cu adevarat”.
M-am gandit sa cer incuviintare de la redactora sefa, daca e de acord sa-mi umplu rubrica (pagina de jurnal) cu un esantion de scriere automata. Raspunsul a venit prin e-mail mai repede decat ma asteptam: “In niciun caz!”
O prietena scriitoare a semnat contract pentru un an de profesorat (predat franceza, la secondaire) in nordul Québecului, la Schefferville. Este o localitate cu vreo 200 de locuitori, toti eschimosi, toti vanatori. Pariez ca la anu’, pe vremea asta, vom afla mai multe, dintr-un roman. Poate ar trebui sa-mi gasesc si eu un post de caine de tras sania, pe-acolo?