Eram arestat de aproximativ o luna, iar viata mea de detinut se scurgea intre anchete – mai rare si mai scurte pe masura ce trecea timpul – si viata de celula, cu regulile si activitatile ei. Cateva repere fixe ne ajutau sa ne orientam in timp pe parcursul fiecarei zile: desteptarea, intotdeauna la ora 5 dimineata, cele trei mese de peste zi, servite aproximativ la aceleasi ore si, desigur, stingerea de la ora 10 seara. Dar, in afara de aceste lucruri, incercam sa observam ce se intampla in jurul arestului, in cladirile care inconjurau Departamentul Securitatii. Pentru aceasta, ne cocotam adesea pe patul de la geam si incercam, printre zabrelele din metal, sa ne orientam in spatiul limitat pe care il puteam vedea de la inaltimea geamului.
Foarte aproape de cladirea in care ne aflam functiona o gradinita. Desi nu o puteam vedea, ne dadeam seama de asta dupa tipetele pe care cei mici le scoteau in fiecare zi la anumite ore fixe, cand educatoarele ii scoteau la joaca. Glasurile lor ne dadeau certitudinea ca afara viata continua si in lipsa noastra, ca si speranta ca intr-o zi am putea face din nou parte din ea. Gandurile negre care ne incercau tot mai des odata cu scurgerea timpului erau alungate de harmalaia vesela care sarea gardul in curtea arestului, pentru a se pierde in tacerea celulei noastre.
In fiecare zi din saptamana auzeam clopotele unei biserici din apropiere, care invitau enoriasii la slujbe sau anuntau diferite evenimente din cadrul parohiei. Ne bucuram de fiecare zgomot sau intamplare la care eram martori, de parca acestea ne erau adresate direct noua. Era ca si cum viata incerca sa intre in contact cu noi. Nu de putine ori ne intrebam daca lumea stia ca eram inchisi acolo, daca bucurestenii de pe Calea Rahovei erau constienti ca, la doar cateva zeci de metri de curtile si apartamentele lor, traiau niste tineri inchisi fara nicio vina.
Dar nu mereu zgomotele care veneau din afara aveau darul sa ne dea curaj si speranta. Uneori, lucrurile se petreceau exact pe dos. Imi amintesc de o zi de duminica de sfarsit de noiembrie. De obicei, duminicile nu se intampla mare lucru pe arest, iar de cele mai multe ori nu eram scosi nici macar la aer; din cauza frigului sau, cel mai adesea, din nepasarea gardienilor. Zaceam in celulele noastre, intinsi pe pat, lasandu-ne gandurile sa evadeze prin grilajul de la geam, spre locurile din care veneam fiecare si pe care acum le vedeam ca adevarate scene de paradis.
In acea duminica avusesem parte de o zi frumoasa de toamna si geamul de la celula ramasese deschis pana seara tarziu. Se facuse 5 dupa-amiaza, iar intunericul se instalase deja peste curtea arestului. Ne gandeam, evident, la cina care urma sa fie servita peste vreo doua ore.
Dintr-o data, din adancul pamantului a tasnit catre noi un strigat puternic. La inceput a parut ceva inuman. Parca erau tevile de gaze sau de canalizare care se rupsesera in subteran, facand pamantul sa icneasca de durere. Ne-am uitat unii la altii, speriati la gandul ca ar putea fi zgomotul dinaintea unui cutremur nimicitor. Dupa 2-3 minute, zgomotul s-a repetat, iar sperietura initiala a fost inlocuita de o senzatie de groaza. Acum zgomotul capatase rezonante umane: parea ca cineva fusese injunghiat, iar la noi ajungeau ultimele lui strigate de viata.
Abia a treia oara am inteles cu totii ca zgomotul venea de undeva, de la subsolul cladirii in care ne aflam.
Mi-am amintit atunci de ceea ce imi spusese Vasile despre subsol: acolo erau celulele in care erau adusi spre a fi anchetati infractorii de drept comun, dar uneori ajungeau si arestatii politic, pentru a fi dati pe mana militienilor, care stiau sa bata mai bine decat securistii. De altfel, mi se intamplase sa fiu amenintat de securistii care ma anchetau ca voi ajunge la subsol, “daca nu-mi bag mintile in cap”.
Dupa vreo cinci minute, tipetele se transformasera intr-un soi de tanguire lunga, animalica. Ni se facuse pielea de gaina. Taceam, ne priveam unii pe altii si ne ciuleam urechile, in speranta ca totul era numai in inchipuirea fiecaruia. Dupa vreo jumatate de ora, totul s-a oprit. Nu se mai auzeau decat bataile repezi ale inimilor noastre.
In saptamanile care au urmat, povestea s-a repetat o data sau de doua ori, dar niciodata cu aceeasi intensitate, si nici cu acelasi efect devastator asupra moralului nostru. Nu am stiut niciodata cine a fost cu adevarat: un infractor din beciurile Militiei sau un detinut din colectia Securitatii care isi primise portia de bataie sora cu moartea?
………
De multe ori, pe timpul anchetelor, se aducea vorba despre Mariana; cel mai adesea eram confruntat cu una sau alta din declaratiile ei. Chiar daca securistii negau de fiecare data, aveam destule semne care imi spuneau ca Mariana se afla si ea pe arestul de la Bucuresti.
Intr-o zi, pe cand ma aflam intr-una din cele doua camere de aer din curtea arestului, mi-a trecut prin minte o posibilitate de a obtine confirmarea ca Mariana e si ea acolo. Stiind ca nu existau decat doua camere de aer si ca, in mod inevitabil, toti detinutii treceau prin fiecare din ele de cel putin 2-3 ori pe saptamana, am decis sa-i las Marianei un semn. Cu o piatra ascutita, pe care o aruncam adesea dintr-o camera de aer in alta, ca sa “comunicam” cu ceilalti detinuti, am scris pe usa din metal, vopsita in verde, prenumele meu, urmat de semnul plus. Ma gandeam ca, atunci cand Mariana il va vedea, isi va trece si ea numele in dreptul semnului plus.
Zece minute mai tarziu, gardienii ne faceau semn ca timpul de plimbare s-a terminat. Ca de obicei, ne-am aliniat in spatele unuia dintre ei si am pornit in sir indian catre celula noastra, cu convingerea ca cel de-al doilea gardian venea in spatele nostru. Abia ajunsi in fata celulei cu numarul 11, in timp ce asteptam ca usa sa fie deschisa si sa fim bagati inauntru, il auzim pe al doilea gardian cum alerga gafaind in urma noastra. Odata ajuns langa noi, ii sopteste ceva colegului lui, dupa care ne cere sa facem cale-ntoarsa catre camera de aer.
Mi-au trebuit doar cateva secunde ca sa-mi dau seama de motivul pentru care eram dusi inapoi. Ajunsi acolo, am fost aliniati in fata usii, dupa care unul dintre gardieni a intrebat calm, fara sa clipeasca: “cine a facut asta?”, aratand cu degetul spre scrijelitura care se ivea din vopseaua usii de metal. Cu privirile fixate in pamant, stateam in fata gardienilor fara sa scoatem un cuvant. Nu stiu cat timp a durat aceasta scena. Probabil ca au fost doar cateva secunde, dar mie mi s-a parut o vesnicie.
Ma asteptam ca unul din colegii mei sa rosteasca numele meu sau sa arate spre mine, dar nimeni nu a schitat vreun gest. Mi-a trecut prin minte sa spun ca numele era acolo dintotdeauna, dar gandul ca puteau fi pedepsiti si colegii mei, care nu aveau nicio vina, m-a facut sa fac un pas in fata si sa recunosc. Fara sa aiba vreo reactie, gardienii ne-au cerut apoi sa ne incolonam si sa pornim in directia arestului.
Dupa ce s-a inchis usa in spatele nostru, in celula s-a asternut o tacere de inmormantare. Stiam cu totii ca avea sa urmeze o pedeapsa, iar eu ma simteam vinovat fata de colegii mei, pentru ca era posibil sa existe repercusiuni si asupra lor.
Pana la masa de pranz nu s-a intamplat nimic, iar dupa ce am mancat, primul care a plecat la ancheta a fost Gratian. Ramasesem cu Gabi si cu Mihai in celula si aproape ca uitasem de incidentul din camera de aer. De altfel, cateva glume facute de Gratian inainte sa fie scos la ancheta m-au ajutat sa dau mai putina importanta celor intamplate in acea dimineata. Cu burta plina, imi revenise si curajul si imi spuneam ca data viitoare va trebui sa gasesc o idee mai buna pentru a verifica daca Mariana se afla pe arestul de pe Calea Rahovei.
Cand s-a deschis usa de la celula noastra, eram in plina visare. Am revenit la realitate cand am vazut aratatorul gardianului indreptat in directia mea. Fara comentarii, am iesit din celula si m-am postat cu fata la perete. Cateva secunde mai tarziu, mergeam cu pasi repezi in spatele gardianului, incercand sa tin cadenta cu mersul lui apasat.
Stiam drumul catre biroul capitanului Jurubita cu ochii inchisi. Cand am luat-o pe un alt traseu, am realizat ca ziua mea urma sa se complice. Eram dus in alta parte si m-am gandit pentru o clipa ca, peste scurt timp, voi face cunostinta cu una din metodele Securitatii de pedepsire a detinutilor indisciplinati. Nu aveam nicio idee despre ce avea sa urmeze. Ma gandeam totusi ca, daca vroiau sa ma bata, ar fi trebuit sa ma duca mai curand la subsolul cladirii, si nu la etajele superioare, cum se intampla atunci.
Dupa ce am urcat mai multe scari si am trecut dintr-un hol in altul, m-am trezit impins intr-o incapere uriasa, larga cat zece celule la un loc, in mijlocul careia trona un birou masiv, din lemn. Scufundat intr-un fotoliu din piele neagra, cu maldare de dosare in fata lui, de partea cealalta a biroului statea in fata mea temutul colonel Vasile Gheorghe, seful Directiei a VI-a a Securitatii, Cercetari Penale. Cand am ridicat privirea din podea, am vazut atintiti asupra mea o pereche de ochi injectati de ura si dispret. (va urma)
