Aflam, dintr-un studiu recent, cum a afectat criza economica obiceiurile de vacanta ale canadienilor. Conform anchetei conduse de Banque de Montréal, in acest an, aproape jumatate dintre ei au preferat sa-si petreaca vacanta acasa, favorizand concertele, filmele sau sportul. Doar 17% dintre canadieni si-au facut concediul in strainatate. Asa ca, daca tocmai v-ati intors din Romania, faceti parte din acest grup restrans si, s-ar putea spune, privilegiat. Cu ce impresii ati revenit? Asta nu ne-o mai arata statisticile. Asa ca ne-am propus sa strangem macar cateva opinii, cu promisiunea ca vom continua, in numarul urmator.
Vacanta in Romania a fost extrem de lunga si, totusi, tare scurta. Am stat o luna si jumatate si ma intrebam cat mai rezist sa vad starea de goliciune si de nemultumire pe care o emanau cei din jurul meu. Pe de alta parte, mi s-a parut tare putin timpul pe care i l-am daruit tatalui meu. Orasul natal, un oras micut, provincial, este golit. Inainte, avea un farmec aparte. Casute mici, cu vita de vie si regina noptii, care mirosea imbatator. Femeile erau elegante, cu parul coafat, iar noi, copiii, ne jucam si ne cunosteam cu totii. Acum am gasit un oras pustiu. Casele copilariei au peretii cazuti, vita de vie nu mai este. In fata au crescut buruieni. S-au ridicat niste case urate si mari, cu garduri mai inalte decat ele. Strazile s-au umplut de mici negustori, care isi etaleaza marfa pe trotuar. Toti se targuiesc, dar de cumparat nu prea cumpara. Majoritatea oamenilor nu au serviciu, asa ca cei mai invidiati sunt… pensionarii! Nu e mare pensia, dar macar exista ziua de 20 in fiecare luna. Cei tineri sunt pe somaj sau lucreaza pe ici – pe colo. Aproape toti prietenii mei de joaca au plecat in lumea larga. Pe cei ramasi, ii vedeam band cate o bere o seara intreaga; “asortau” la ea niste seminte si scuipau cojile pe jos. La plecare, tata mi-a spus: Vezi, aici traim ca niste fantome. Tu du-te si traieste! (Cecilia, Laval)
Bucuresti, Bucuresti, fratele meu esti! Chiar am gasit capitala mai frumoasa ca niciodata. Centrul a fost refacut, s-au adaugat cladiri moderne arhitecturii care m-a facut intotdeauna mandru de orasul meu, iar in cartier s-au construit mall-uri imense, cu lacuri si patioare artificiale interioare. O grozavie! Terase minunate, viata trepidanta, lume frumoasa, bine imbracata. Nu am avut timp, din pacate, sa vizitez si alte locuri, dar Bucurestiul mi-a placut. Blocul unde locuiesc parintii mei: curat, paznic, interfon, femeia de serviciu facea curatenie in fiecare dimineata. Dar… afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul. De cum ma vedeam cu un vecin sau cu familia, dupa pupaturile de rigoare auzeam fraza deja stereotipa: bine ai facut ca ai plecat. Si incepeau: nu avem, nu putem, nu se poate, vai de noi, aoleu. Ii priveam. Nu aveau deloc aerul unor chinuiti: cate doua celulare pe cap de om, masini super, casele platite din ‘90, termopane, vacante mai toti prin Europa. Vai de noi, striga nepotul care face doua facultati deodata si conduce un Audi. Are 23 de ani si n-a muncit in viata lui.
Are toata viata inainte, imi explica matusa… Vin in Canada, ca astia ne omoara, ne-au redus salariile, striga si vecina mea, profesoara de engleza. O consolez si ii spun ca in Canada, ca profesoara de engleza, se va descurca minunat. Cat costa o casa? este prima ei intrebare. Ii raspund si vecina imi da lovitura de gratie: pai cred ca strang anul ce vine vreo 30.000 de euro sa-mi iau casa. Doar nu o sa stau cu chirie… O privesc stupefiat si imi raspunde, smechereste: Ce, ai uitat meditatiile? Mai este si mama… Si am asa multe exemple. Nu mai inteleg nimic, pe cuvant. (Pavel, Montréal)
Nu am mai fost in Romania de mai bine de cinci ani. Ne-am cumparat bilete inca din ianuarie, iar copiii, pana in iulie, cand am plecat, nu au vorbit decat de aceasta plecare. Dupa un lung drum, obositor, am ajuns in Bucuresti. In asteptarea masinii Cielo care sa ne duca acasa, in provincie, ne iese in cale o conationala. Femeia taraste dupa ea un copilas dezbracat in pielea goala si ne cere bani. Fetita mea ma strange de mana si se arata uimita de goliciunea copilului. Caldura mare, ii raspund. Nu ii dam bani. Ba, mai mult, sotul meu o admonesteaza sa ne lase in pace. Femeia se uita urat si ne arunca, amenintator: O sa fur atunci! Fa ce vrei, draguta – ii raspundem noi. Femeia se indeparteaza si gaseste intr-un cos de gu- noi un superb buchet de flori de camp. Probabil aruncat de vreo iubita suparata sau de un iubit inselat. Cersetoarea il ridica, dupa care ii da drumul inapoi, in galeata. Nu se mananca florile – zice si pleaca sa-si incerce norocul mai departe. Fetita mea cea mai mare fuge si recupereaza buchetul. Ce frumoase flori, nu avem asa ceva in Canada, zice ea si strange buchetul la piept. Ajunsi acasa, il pune in vaza. S-a pastrat frumos, timp de doua saptamani, cat am stat in Romania. (Ioana, Montréal)
