Clipa si intuitia

Citește și

O veche vorba spune ca nu aduce anul ce aduce ceasul. Pe de alta parte, nu aduce ceasul ce poate aduce clipa. Acel moment scurt poate sa-l faca pe unul fericit, iar pe altul sa piarda totul. Secunda a batut favorabil pentru unii, i-a dus la pierzanie pe altii. Modalitatile au fost diverse. Nu a contat conjunctura, de pace sau razboi. In multe cazuri, roadele au fost culese de o alta categorie, la finalul unui conflict.

Un eveniment sangeros, care nu se poate uita, a avut loc langa Craiova, in perioada Primului Razboi Mondial, cand trupele germane inaintau spre Bucuresti. Intr-o dimineata umeda, la 10 noiembrie 1916, efective reduse ale armatei romane au incercat sa opreas­ca ofensiva germana, prin celebra, dar si inutila sarja de la Robanesti, asa cum este consemnata de istorie. Pe acel camp, inrosit cu sange nevinovat, s-a scris o pagina de glorie nepieritoare. Pentru a evita incercuirea pregatita de generalul Von Kuhne, comandant al Diviziei 11 Bavareze, care incerca sa pro­-fite de ceata densa, colonelul Anastasiu, comandantul Diviziei 1 Romane, a hotarat un atac surpriza asupra bateriilor de artilerie inamice, care isi amplasasera tunurile performan­te la marginea padurii Parsani.

- Publicitate -

Misiunea sinucigasa i-a revenit Escadronului 3 din Regimentul 9 Rosiori, care era format din 110 calareti, inar­mati cu banale sulite si sabii. Cel care ii comanda era bravul capitan Alexandru Filitti. S-a renuntat la folosirea carabi­nelor, pentru ca atacul sa se execute fara zgomot. In jurul orei 10, pe un teren arat, deosebit de moale, deoarece noaptea plouase abundent, bravii rosiori s-au apropiat cu greu de inamic. Ceata fiind densa, sub protectia ei au fost sar­jati primii tunari intalniti in cale. Stra­pungandu-i cu sulitele, ecoul padurii a amplificat strigatele celor rapusi. Imediat a inceput infernul: o lupta inegala, intre sabiile calaretilor romani si nemiloasele mitraliere germane, cu tragere rapida, supranumite “catele latratoare”.

In interiorul triunghiului mortii, delimitat de localitatile Robanesti, La­crita si Parsani, au mai supravietuit 18 calareti romani, grav raniti. Restul de 92 de soldati curajosi au ramas definitiv pe aratura aburinda, priviti cu tristete de putinii cai care mai ramasesera in picioare, sangerand si ei din abundenta. La operatiune a participat si sergentul voluntar Gheorghe Donici, in varsta de 67 de ani. Viteazul rosior luptase, in urma cu 39 de ani, la Plevna, Grivita si Smardan, pentru independenta Roma­niei.

Capitanul Filitti, comandantul escadronului decimat, a fost si el ranit. Pentru curajul sau deosebit, a fost felicitat personal de generalul german Von Kuhne, care i-a pus la dispozitie masina sa personala, pentru a-l transporta urgent pe bravul ofiter roman la Spitalul Filantropia din Craiova. Un gest care a dus la salvarea celui care avea sa ajun­ga, mai tarziu, un destoinic general.

- Publicitate -

In spatele acestui episod inaltator, de inalt eroism autentic, se afla o realitate amara. Strategii vremii l-au acuzat pe colonelul Anastasiu de incompetenta, imputandu-i pierderea celor 92 de suflete nevinovate. Nu trebuia sa ordone acel atac, lupta fiind pierduta inainte de a fi inceputa din cauza diferentelor de efective si data fiind eficienta armamentului de care dispunea inamicul. Referitor la ceea ce inseamna sarjare, metoda de lupta proprie cavaleriei, trebuie precizat ca, in cadrul atacului cu lancea, calatetul care manuia acea arma lunga avea la ca­ram­bul cizmei un locas in care se fixa partea din spate a sulitei. Mai tarziu, s-a constatat ca mai eficienta era fixarea armei respective intr-un locas solid, cusut in saua calului. Strapungerea inamicului impunea un efort maxim, la care contribuia si viteza de deplasare a calului. Lupta a fost descrisa pe larg de mai multi autori. Cei inte­resati de detalii, pot consulta lucrarea Epopeea cavaleriei romane, sarja de la Robanesti, aparuta la Editura Autograf MJM, din Craiova, in anul 2006, coordonator fiind profesorul Ionel Turcin.

Ramanand in zona luptelor fulge­ratoare la care a participat cavaleria de-a lungul timpului, trebuie precizat ca si in timpul Razboiului de Independenta din 1877-1878, curajosii calareti romani au facut acte de vitejie, care nu vor fi uitate de istoriografia spa­tiului carpatin. Printre acesti viteji s-a aflat si Matei Datcu, strabunicul autorului acestor randuri. Documentele originale pe care le detin elimina aparitia ambiguitatilor si exclud latura subiectivismului eroizant.

Matei Datcu, zis Nita Sanitarul, s-a nascut la 4 mai 1850, in comuna Diosti-Romanati si a murit la 15 septembrie 1890. In anul 1871, s-a inrolat ca voluntar cavalerist. Urmare a meseriei doban­dite anterior, a fost repartizat ca sanitar in cadrul Regimentului 1 Calarasi, din Caracal, care va lupta impotriva ienice-rilor otomani, sase ani mai tarziu. Ca participare efectiva la cumplitele lupte din Bulgaria, se poate spune ca, dupa ce au trecut Dunarea, la 14 august 1877, in zona Magura-Corabia, o emotie profunda ii cuprinsese pe toti comba­tan­tii care urmau sa dea piept cu moartea. Armata romana a participat cu 60.000 de soldati, 1.000 ofiteri si 12.300 cai.

Botezul focului l-a facut la Bucov si Opanez, dupa care, la 30 august 1877, Matei Datcu a privit uluit la prapadul din santurile Plevnei, unde au murit inutil multi os­teni romani, din cauza unei decizii ero­nate. Comandantii nu au fost bine in­formati de catre cercetasi asupra configu­ratiei terenului si a amplasarii trupelor otomane. Au urmat cunoscutele lupte sangeroase de la reduta Grivita 2, la 31 august si de la Rahova, din ziua de 6 septembrie. Permanent cu trusa sanitara pregatita, Matei Datcu, indrumat de medicul craiovean Mihail Stancescu, a cautat sa salveze cat mai multe vieti, ingrijindu-i pe raniti care tipau dupa ajutor in santurile pline cu sange.

In timp ce aliatii rusi i-au impins pe turci in sud, spre Istanbul, trupele romane au cucerit Smardanul, la 24 ianuarie 1878. La finalul acestei confrun­tari, cu multiple lupte de strada pe timp de iarna, cu zapada mare si ger cumplit, Nita Sanitarul a fost decorat cu Medalia Aparatorilor Independentei. Situatia devenise critica datorita lipsei furajelor pentru cai. In plus, calaretii romani nu erau echipati pentru a face fata viscolului nemilos. In toate aceste confruntari a contat enorm stabilirea clipei declansarii atacului, intuitia momentului potrivit.

Desi capitularea comandantilor armatei otomane a avut loc la 29 noiembrie 1877, luptele au continuat cu o in­- versunare si mai mare. Unitatile fanatice turcesti nu puteau accepta ideea de a se preda, dupa ce multe secole fusesera stapanii de necontestat ai regiunii balcanice. La 19 ianuarie 1878, guvernul otoman a semnat armistitiul, cu o in­tarziere de 51 de zile de la depunerea armelor.

Revenirea in tara a firavelor efective romanesti, care au supravietuit, s-a facut pe la Turnu Severin, trecand Dunarea, la 26 februarie 1878. Prin cucerirea Independentei, tara a fost reintregita cu Dobrogea, dar fara Cadrilater.

Din efectivele oltenilor, bilantul pierderilor a insemnat 4000 de morti, 3316 de raniti si peste 20.000 de bolnavi de tifos exantematic.

Dramele acestui razboi se afla detaliate in lucrarea Pagini de epopee. Oltenia 1877-1878, Editura Autograf MJM, Craiova, 2005, coordonator fiind istoricul Ionel Turcin.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Metallica vine în concert la Montreal

Următorul turneu Metallica în Europa şi America de Nord, pentru promovarea noului album al trupei de heavy metal intitulat...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -