Potrivit informatiilor aparute in presa din Romania, in 1989 Securitatea numara peste 20 de mii de angajati la nivel national. Seful Securitatii (oficial, Departamentul Securitatii Statului, structura ce facea parte din Ministerul de Interne) era generalul Iulian Vlad. Dar cel mai de temut personaj din aceasta lume opresiva era, prin natura functiei ocupate, colonelul Vasile Gheorghe, seful Directiei a VI-a a Securitatii – Directia de Cercetari Penale, cu sediul in Bucuresti, pe Calea Rahovei, la numarul 37-39. Aici erau adusi detinutii politici din intreaga tara, cu precadere cei care, in opinia Securitatii, reprezentau cazuri complexe, care nu puteau fi rezolvate la nivel local.

Aceasta era situatia mea, dar si a majoritatii arestatilor pe care i-am intalnit in cele doua luni de arest. Vasile, primul meu coleg din celula 8, era din Iasi, Mircea – de la Carei, Mihai – din Galati, Gratian – de la Cluj. La fel, Tompi Vasile era din Medias, iar Ionel, subofiterul de la graniceri, era adus de la Carei. Doar Gabriel Cocarla si Claudiu Cercel – un detinut pe care aveam sa-l intalnesc mai tarziu, in celula cu numarul 4 – erau din Bucuresti.

Arestat pe data de 24 octombrie 1989 de catre Securitatea de la Petrosani, am fost adus la Bucuresti trei zile mai tarziu, pe 27 octombrie 1989. Acum, la aproximativ o luna de la sosirea mea pe Calea Rahovei, venise momentul sa fac cunostinta cu seful Directiei de Cercetari Penale, colonelul Vasile Gheorghe, in fata caruia ma aflam pentru a da socoteala pentru imprudenta de a fi scrijelit numele meu pe usa de la una dintre camerele de aer.

Eram speriat, dar nu atat de speriat pe cat ar fi trebuit sa fiu, daca as fi stiut cine era cu adevarat colonelul Vasile Gheorghe. De numele lui si de cel al lui Tudor Stanica, omologul sau de la Directia de Cercetari Penale a Militiei, era legata moartea dizidentului Emil Gheorghe Ursu, arestat in septembrie 1985, dupa ce fusese denuntat de doua colege de serviciu ca tinea un jurnal, in care descria viata pe care erau obligati romanii s-o suporte sub regimul comunist.

Pe 17 noiembrie 1985, inginerul Gheorghe Ursu murea in spitalul Penitenciarului Jilava, unde fusese transferat de urgenta dupa ce fusese batut saptamani la rand in subsolul cladirii de pe Calea Rahovei. Acum, la 4 ani distanta de la acea crima, ma aflam in fata celui care ordonase eliminarea fizica a inginerului Ursu, colonelul de Securitate Vasile Gheorghe.

Mic de statura, dar cu o constitutie solida, colonelul Vasile Gheorghe purta o scurta din piele neagra, ce-mi amintea de filmele cu ilegalisti ale lui Sergiu Nicolaescu. Scuipa cuvintele printre dinti, precum loviturile de pumn ale unui boxer dezlantuit. “Intrevederea” noastra nu a durat, cred, mai mult de jumatate de ora.

A inceput prin a ma injura de mama si a ma acuza ca desfasor activitati propagandistice pe arest. Am incercat sa ma apar, dar, imprudent, am folosit cuvantul “tovarase”. Atunci s-a ridicat de pe scaun si, din doi pasi, a fost langa mine. M-a prins puternic de brat si, impingandu-ma in directia biroului, striga ca turbat: “Tu nu esti tovaras cu mine. Esti un bandit nenorocit. Sa mi te adresezi cu cetatene, ca te bag in p..da ma-tii de infractor…”

Uitasem ca nu aveam voie sa ne adresam securistilor cu “tovarase”. Trebuia sa le spunem “cetatene”, fiindca noi eram decazuti din “dreptul” de a ne numi tovarasi. Pentru securisti, a fi tovaras cu cei pe care ii anchetau pentru propaganda impotriva regimului era, se pare, o umilinta de nesuportat.

Nu pot spune ca am fost batut in adevaratul sens al cuvantului. Am fost bruscat, luat de barbie, tras de urechi si de par, luat de gulerul hainei si tras in jos peste birou, inghiontit, dar mai ales injurat ca la usa cortului, batjocorit si amenintat cu toate pedepsele de pe lume.

Pentru colonelul Vasile Gheorghe, numele meu scris pe usa de la camera de aer, alaturi de semnul plus, nu era o simpla scrijelitura, ci un cod savant prin care incercam sa comunic nu stiu ce secrete cosmice unui alt detinut. Misiunea colonelului Vasile Gheorghe era sa afle cu cine doream sa intru in legatura si ce planuiam. Cand i-am spus ca vroiam doar sa aflu daca prietena mea se afla inchisa acolo, a inceput sa tune si sa fulgere: “Ce p..da ma-tii te intereseaza pe tine daca ea este pe arest sau nu?”

I-am spus ca aveam remuscari ca, din cauza mea, a ajuns sa fie inchisa. “Trebuia sa te gandesti inainte sa o bagi in cacatul in care ai bagat-o, nenorocitule! Te bag in p..da ma-tii de golan, ca nu mai iesi viu de aici. Da, si ea este aici la noi. Si o sa faceti amandoi puscarie pentru nenorocirile pe care le-ati scris”.

“De ce ai scris, ma, Jos Securitatea? Ai avut probleme cu Securitatea?” Dintre toate sloganurile pe care le scrisesem pe cele 9 afise, acela cu Jos Securitatea parea sa il deranjeze cel mai mult pe colonelul Vasile Gheorghe, la fel cum ii deranjase si pe ceilalti anchetatori de pana atunci. Niciun cuvant si nicio intrebare despre “Jos Ceausescu!”. Ca si cum n-ar fi existat. De altfel, niciodata, in interogatoriile care mi s-au luat si in zecile de pagini de declaratii pe care le-am dat, nu m-au pus sa pomenesc macar un cuvant despre “tovarasul Ceausescu”.

Ma indoiesc ca aducerea mea in biroul colone­lului Vasile avea alt scop decat intimidarea. Nu cred ca omul isi inchipuia cu adevarat ca incercasem sa comunic cu altcineva decat cu Mariana si cu alt scop decat cel marturisit de mine. Il enervase insa “tupeul” meu de a iesi din litera regulamentului, de a incerca sa intru in contact cu un alt detinut de pe arest.

Gestul meu nu trebuia sa ramana nepedepsit, iar colonelul Vasile Gheorghe se gandise probabil ca tipetele sale vor avea un efect mai puternic asupra mea decat cele ale oricarui alt angajat din subordi­-nea lui.

Pe timpul arestului, am avut mai curand o atitudine cuminte fata de anchetatori, de cele mai multe ori lasam capul in pamant, evitand sa-i privesc sau sa le raspund atunci cand ma injurau sau ma amenintau. Constientizam faptul ca eram complet in mainile lor. Puteam “s-o fac pe eroul” si sa-mi transform detentia intr-un iad sau sa suport cu stoicism si fara bravada umilintele lor, dar sa ies de acolo cat mai sanatos la cap si la trup cu putinta.

Nu aveam pe nimeni afara care ar fi putut sa faca demersuri pe langa Europa Libera sau altundeva, pentru a cere eliberarea mea. Eram convins ca nimeni din familia mea sau dintre prieteni nu stia pentru ce sunt inchis. Cristi, singura persoana care stia de tentativa mea de trecere a frontierei, isi inchipuia, cu siguranta, ca acesta fusese motivul pentru care Securitatea ma arestase.

Dupa eliberare, aveam sa aflu ca sora mea, Lucia, dupa ce ma cautase cu disperare peste tot prin tara, planuia sa contacteze Europa Libera. Reusise sa afle – de la Cristi, de altfel – ca fusesem arestat de Securitate, dar nu stia motivul real si nici unde eram tinut. Despre asta voi vorbi insa cu alta ocazie, fiindca suferinta si disperarea traite de familia mea in “libertate” le-au depasit cu mult pe acelea pe care le-am trait eu pe arest.

Vizita in biroul colonelului Vasile s-a terminat aproape la fel cum a inceput, cu o injuratura de mama si cu amenintarea ca “daca nu-mi bag mintile in cap, o sa dau de dracu’”. Dracu’ era chiar in fata mea.

Nu stiu ce a crezut, la final, colonelul Vasile Gheorghe despre “intrevederea” noastra – daca ea isi atinsese sau nu scopul, daca imi bagase sau nu frica in oase -, dar eu reusisem sa aflu doua lucruri importante: primul, ca Mariana se afla intr-adevar pe arestul din Calea Rahovei; al doilea, ca exista un raport impotriva mea, cum ca as fi desfasurat acti­vitati ostile regimului chiar si pe arest. Raportul data, cred eu, de pe vremea in care “locuisem” in celula cu numarul 8, adica din primele saptamani de arest. El avea, probabil, la origine fie microfoane ascunse in celula, fie turnatoria vreunuia dintre fostii mei colegi.

M-am intors in celula 11 destul de afectat. Nu-mi era clar daca totul se terminase odata cu mustruluiala suportata in biroul colonelului Vasile sau daca avea sa urmeze si altceva. Gabriel si Mihai erau curiosi sa afle unde am fost dus si ce mi s-a intamplat, iar Gratian inca nu se intorsese de la ancheta. (va urma)

Publicitate
Articolul precedentRomanii, inca pe lista bolnavilor
Articolul următorRuleta securistă
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.