Spionaj cu 5 oua pe luna

Am stat in celula cu numarul 11 timp de vreo trei saptamani, de pe la jumatatea lunii noiembrie si pana in primele zile ale lui decembrie. O evidenta clara a scur­gerii timpului nu prea puteam sa avem, fiindca pentru noi timpul nu mai avea reperele cu care fuseseram obisnuiti din perioada de libertate. Dupa cateva sapta­mani de arest, nici anchetele si nici programul de celula nu mai reprezentau ceva nou pentru noi, iar singurele repere pe care le mai aveam erau aducerea unor noi detinuti pe arest sau mutatul dintr-o celula in alta.

Petrecusem alaturi de Gabriel, de Mihai si de Gratian 3 sau 4 saptamani. Ajunseseram sa ne cunoas­tem destul de bine si, mai ales, sa avem incredere unii in altii. Mai putin in Mihai, care era mai tot timpul abatut si evita aproape orice discutie. Nici noi nu sim­team fata de el o prea mare solidaritate. Faptul ca el fusese arestat pentru ca dezertase dintr-o unitate militara, si nu pentru motive politice clare, ne facea sa ne simtim ca aparti­nand unor tabere oarecum diferite.

Insa aceasta atitudine venea mai degraba de la el decat de la noi. Simteam, intr-un fel, ca Mihai voia sa pastreze o anumita distanta fata de noi – care eram acuzati de fapte grave impotriva regimului comunist si ne asteptau ani grei de inchisoare -, in timp ce el se considera vinovat de lucruri mai marunte si credea cu tarie ca va fi pus in libertate la primul decret prezidential. De fapt, cred ca atitudinea lui Mihai ii era sugerata chiar de ofiterii de Securitate, care, pentru a-i castiga bunavointa si mai ales cooperarea, ii spuneau probabil sa nu se amestece cu noi, fiindca noi suntem dusmanii poporului. Aceasta era, de altfel, una din metodele de lucru ale Securitatii: te “prelucrau” psihic, in asa fel incat sa te faca sa crezi ca dosarul tau nu este chiar atat de grav si ca, daca vei coopera si vei spune tot ce stii, ei te pot ajuta sa scapi mai usor.

Cam la fel s-a intamplat, cred, si cu Mariana, careia anchetatorul ei, maiorul Iosif Jenica, incerca sa-i suge­reze ca eu sunt un om periculos, iar ea trebuia sa colaboreze cu el pentru a beneficia de clementa regimului. Dar despre asta, putin mai incolo.

Se intampla adesea sa ne lasam purtati de val si de entuziasm si ne faceam planuri legate de perioada in care am fi ajuns din nou in libertate. Imi amintesc despre asemenea discutii purtate cu Gabriel si cu Gratian, pe celula numarul 11, si mai ales cu Claudiu si cu Laci, pe celula numarul 4. In mod paradoxal, saptamanile de arest si de anchete ne facusera sa ne temem de Securi­tate mai putin decat ne temeam in libertate. Frica de necunoscut fusese mai mare decat frica de un lucru real, pe care il simteam pe propria noastra piele. In sinea noastra, niciunul nu credeam ca vom fi condamnati la inchisoare si, in niciun caz, la ani multi, fiindca nu vedeam in ce facusem ceva atat de grav incat sa merite o pedeapsa mai mare decat ceea ce suportam deja.

Ne inselam, cu siguranta, deoarece comunistii dadusera condamnari de zeci de ani de temnita pentru fapte infinit mai nevinovate decat acelea pe care le facuseram noi. Au existat detinuti politici care au facut 7-8 ani de detentie doar pentru “vina” de a nu fi denuntat o ruda care se ascundea in casa lor. A expune in public afise pe care scria Jos Comunismul, Jos Securitatea sau Jos Ceausescu si, mai ales, care sa indemne populatia la revolta, ar fi atras, cu siguranta, in primii ani de comunism, pedeapsa capitala. Desigur ca timpurile se mai schimbasera, iar pedepsele se mai “imblanzisera”, dar oricum am fi dat-o, tot nu am fi scapat cu mai putin de 7-8 ani de inchisoare, din cei 15 cat era maximul pentru “propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste”. Atunci eram insa “optimisti”, iar acest lucru se datora varstei noastre tinere si, mai ales, naivitatii specifice.

Cursul anchetei mele luase la un moment dat o turnura ingrijoratoare. Dupa aproximativ o luna de ancheta, securistii reusisera sa afle cam toate detaliile actiunii noastre de distribuire a afiselor “ostile oranduirii socia­liste” si de incercare de a trece frontiera in mod ilegal. Din cand in cand, mai aparea cate ceva nou si atunci se relua sirul anchetelor si al declaratiilor. Se facuse si o verificare in amanunt a membrilor familiei mele. La un moment dat, in biroul capitanului Jurubita, unde, la inceput, petreceam 8-10 ore in fiecare zi, a aparut un personaj in civil. Mi s-a spus ca este un ofiter de la Securitatea din Focsani. Venise sa ma “cunoasca” si sa-mi puna cateva intrebari.

Interogatoriul securistului din Vrancea a fost destul de scurt si de punctual. Voia sa faca un inventar al rudelor mele apropiate, sa afle direct de la mine cine sunt si cu ce se ocupa fiecare. Cum eram plecat din casa parin­teasca de foarte multi ani, nu mai stiam nici eu mare lucru despre fratii si surorile parintilor mei. Mi s-au pus insa numeroase intrebari despre fratele meu, fugit din tara in vara anului 1986, dar si despre sora mea, care, daca-mi amintesc bine, pe atunci lucra la Agentia de Mediu din Focsani, era un fel de inspector pentru judetul Vrancea. Ofiterul de Securitate din Focsani parea sa stie destul de multe despre ea; cel mai probabil, o interogase deja sau obtinuse informatii direct de la locul ei de munca.

Faptul ca nimeni dintre rudele mele apropiate nu era membru de partid parea sa constituie, in ochii securistului din Focsani, un motiv de usurare, dar si o dovada ca era o problema cu noi: nimeni din familia mea nu fusese “demn” de a fi primit in randurile partidului. In realitate, singura persoana care ar fi meritat “osteneala” PCR era sora mea, Lucia. Absolventa a Institutului de Stiinte Economice din Iasi, Sectia Finante-Contabilitate, Lucia era o persoana muncitoare si ambitioasa. Daca nu ar fi fost fuga fratelui meu peste hotare, din 1986, nu cred ca ar fi putut sa scape de presiunile partidului de a deveni membru PCR.

Insa nu vizita securistului vrancean era motivul meu de ingrijorare in ceea ce priveste viitorul meu. Ingrijoratoare au inceput sa devina unele dintre decla­ratiile pe care Mariana incepuse sa le dea pe seama mea. Nu am aflat niciodata daca acele declaratii erau reale sau daca nu erau doar inventiile securistilor, pe care le pu­neau in seama ei.

Intr-o zi, capitanul Jurubita a inceput sa-mi puna intrebari despre relatia mea cu Mariana: de cata vreme ne cunosteam, daca o iubeam, daca aveam ganduri serioase cu ea s.a.m.d. Nu intelegeam unde bate, iar raspunsurile mele nu pareau sa il multumeasca.

Adevarul este ca o cunosteam pe Mariana de mai putin de jumatate de an, dintre care vreo doua luni fusesem plecat in Vrancea, la parintii mei, pentru a ma pregati pentru examenul de la facultate. Nu existase nici timpul si nici motivatia pentru ca intre noi sa se inchege o relatie prea serioasa. Eu eram cu gandul la examenul de la Bucuresti si la anii de studentie in care imi puneam atatea sperante. Este drept ca Mariana avea ganduri de maritis si, probabil, isi facea asemenea planuri in ceea ce ma privea, dar nu discutasem niciodata despre asta.

Am inteles unde bateau intrebarile capitanului Jurubita doar atunci cand mi-a pus in fata o declaratie semnata de Mariana, in care marturisea ca eu aveam intentia de a scrie o carte despre conditiile de viata din Romania. Desi din cele declarate de Mariana nu reiesea ca eu as fi desfasurat activitati de spionaj, capitanul Jurubita imi sugera ca anchetatorul ei incearca sa dirijeze ancheta noastra in aceasta directie. Logica maiorului Iosif Jenica – care probabil se visa deja colonel – era ca, din moment ce eu doream sa ajung in Franta, unde urma sa scriu o carte despre Romania, spionajul nici nu mai trebuia dovedit, cata vreme aveam de gand sa le divulg francezilor secretul prin care romanii reuseau sa supra­vietuiasca cu 5 oua si cu 3 cartofi ratie pe luna sau fara apa calda si caldura in apartamente.

Zilele trecute, rasfoind din nou dosarul meu de la Securitate, pe care l-am recuperat de la CNSAS, am observat un fapt interesant. Toate declaratiile date de fostii colegi de la Formatia Civila de Pompieri din Lupeni, ca si de catre celelalte persoane cu care am intrat in contact in perioada de dinaintea distriburii ma­nifestelor si a tentativei de trecere a frontierei au acelasi scris. Nu am avut niciodata ragazul sa citesc cu atentie cele peste 300 de pagini ale dosarului meu de la Securitate si nu observasem inainte acest lucru.

Prin urmare, declaratiile respective, chiar daca erau asumate de cei anchetati, puteau sa nu contina spusele reale ale persoanelor interogate, ci mai mult interpretarile personale ale ofiterilor de Securitate. Chiar mie mi se intamplase sa “marturisesc” ca ascultam Europa Libera “frecvent” si nu doar “din cand in cand”, convins de pumnii si de amenintarile colonelului Popescu de la Petrosani.

Securistii isi construiau fiecare caz in parte asa cum doreau ei si, daca isi bagau in cap sa te scoata drept spion francez sau complotist impotriva oranduirii mon­diale, declaratiile puse la dosar erau in asa fel cosmetizate incat sa reiasa acest lucru. Daca te aflai inchis si ti se flutura pe sub nas perspectiva unor ani grei de temnita, era foarte usor sa fii “lucrat” de profesionistii manipularii si terorii, asa cum erau cei mai multi dintre ofiterii de la Directia de Cercetari Penale a Securitatii. (va urma)