Davai ceas, davai tezaur

După izbucnirea Primului Război Mondial, la 3 august 1914, România a stat doi ani în neutralitate, până la 27 august 1916, când a declarat război Austro-Ungariei. În lunile următoare, Armata Română a fost copleşită, atât de forţele austro-ungare şi germane, care atacau din Oltenia spre Bucureşti, cât şi de ofensiva bulgarilor şi turcilor, care venea din sud. În aceste condiţii, regele Ferdinand, regina Maria, Guvernul României şi principalele instituţii din Bucureşti s-au retras la Iaşi, împreună cu efectivele armatei. S-au luat măsuri urgente pentru a fi salvate din faţa invadatorilor toate valorile de tezaur: aur, bani, tablouri şi bijuterii.

După ocuparea Bucureştiului, consta­-­tând o lipsă acută de masă monetară, seifurile României fiind transferate la Iaşi, feldmareşalul german August von Macken­-­sen a ordonat tipărirea de bani, necesari pentru operaţiuni de plată. Acele bancnote aveau rol fiduciar. Astfel, s-au tipărit urgent, la Berlin, peste 2 milioane de lei, cu valoare fictivă, convenţională, valabili numai pentru un interval scurt de timp. În felul acesta, s-au cumpărat mari cantităţi de carne şi alte alimente, necesare hranei trupelor germane, care urmau să atace nordul Moldovei.

În acea perioadă, adevăratul leu ro­mânesc era acoperit în aur, astfel că putea fi schimbat oriunde în lume, ca valută forte. Un leu reprezenta 0,32 grame de aur. Conform înţelegerilor dintre Guvernul român şi Guvernul ţarist rus, comorile inestimabile au luat drumul Moscovei, în scopul de a fi puse la adăpost. Convenţia garanta atât păstrarea, cât şi restituirea, după război, a tuturor valorilor înregistrate în documente. În primul transport, pre­gătit în zilele de 12-14 decembrie 1916, se aflau lingouri de aur, 110 lăzi cu lire sterline engleze, 550 de lăzi cu coroane austriece, 726 lăzi cu mărci germane, 48 lăzi cu lire turceşti, 288 lăzi cu napoleoni, trei lăzi cu monede ruseşti, două lăzi cu bijuteriile reginei Maria şi multe altele. Valoarea totală se ridica la suma de 321.580.456 lei aur. La nivelul anului 1990, tezaurul valora peste un mi-lion de dolari US, sumă imensă pentru acea perioadă.

Astfel, în dimineaţa zilei de 15 decembrie 1916, la ora 3:00, din gara Iaşi pleca spre Moscova un tren cu marfă secretă, format din 17 vagoane pline cu 97 de tone de aur pur, alături de alte patru va­goane cu 200 de jandarmi, care înso­ţeau garnitura. Trenul a ajuns la Mos­cova, la 20 decembrie. Aurul a fost depozitat la Kremlin, păzit de 200 de soldaţi ruşi. Inventarierea a început la 9 ianuarie 1917 şi a durat 19 zile, în prezenţa unui diplomat român la Moscova.

Al doilea transport s-a efectuat cu 24 de vagoane, încărcate în perioada 23-27 iulie 1917. Valoarea totală a fost de 1.594.836.721 lei aur. Pe lângă lăzile cu averea CEC-ului, figurau 725 lăzi cu măr­ci germane, 548 cu coroane austriece, 288 de lăzi cu napoleoni, 116 cu lire sterline, 47 cu lire turceşti şi multe altele. Pe lângă aur, a luat drumul Moscovei şi sufletul românesc. Evenimentele care au urmat au dovedit că marile hotărâri ale  politicieni­lor au fost înfrânte de istoria perversă. Pro­punerea a plecat de la Nicolae Titu­lescu, ministrul Finanţelor. Din Guvern mai făceau parte I.C.Brătianu, Tache Io­nescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, I.G. Duca şi alţii. Iniţial s-au propus câ­teva variante, ca tezaurul să fie dus în Da­nemarca, Anglia, Canada sau SUA. A ră­mas varianta de a fi depozitat la Mosco­va, deoarece regele Ferdinand era văr primar cu ţarul rus, Nicolae II.

Auzind de această hotărâre surprin­zătoare, bancherul Mauriciu Blank nu a fost de acord. După ce trenurile au ajuns la Moscova, a dezvăluit acea premoniţie care s-a adeverit mai târziu: tezaurul nostru a fost pus în siguranţă tocmai acolo unde nesiguranţa era atotstăpânitoare. S-a dovedit că a avut multă dreptate, antici­pând vremurile sângeroase, când Lenin a declanşat Revoluţia bolşevică, după care a asasinat ţarul şi familia imperială. După ce comuniştii au luat puterea, totul s-a confiscat, pe baza principiului egalitarist: “Ce e al tău e şi al meu, ce e al meu e tot al meu”. La sfârşitul lui noiembrie 1917, Lenin a trimis la Iaşi un grup de 80 de luptători, sub conducerea lui Simion Ro­sal. Aveau ca sarcină asasinarea regelui Ferdinand şi instalarea unui regim bol­şe­vic în România, condus de Cristian Ra­kov­ski. Complotul a eşuat şi Rosal a fost executat, împreună cu majoritatea complicilor.

Câţiva ani mai târziu, discuţiile purtate la Copenhaga, în februarie 1920, cu comisarul Litvinov au fost continuate, cu ocazia tratativelor de la Varşovia, din octombrie 1921. La Conferinţa de la Lausanne, partea sovietică, condusă de comi­sarul sovietic Cicerin, a arătat că restituirea tezaurului românesc este condiţio-­nată de reglementarea frontierei cu Ro­­mâ­nia, referitoare la Basarabia. Troţki sechestrase tezaurul în acelaşi scop. În anul 1935 şi, apoi în 1956, s-au returnat o par­te din bunurile în litigiu, precum ta­blouri, arhivă şi titluri bancare. Printre altele, s-au restituit 1.350 de tablouri, 156 de icoane, 35.553 monezi de aur şi Cloşca cu puii de aur. În total 33 kg de aur şi 690 kg de argint. Du­pă care totul a stagnat. Nu au fost îna­po­iate bijuteriile Casei Regale şi 100 de tone de aur. Refuzul continuării returnărilor demonstrează că situa­ţia nu se va clarifica niciodată. Inutil au încercat să facă lumină, în această privinţă, Radu Negrea, în lucrarea Spoliatorii (apărută la Editura Aureus, din Bucureşti, în 1991), Petre Gigea, în volumul Un ministru de Finanţe îşi aminteşte şi Paul Niculescu Mizil, în memoriile sale, O istorie trăită. Enigmele au rămas, controversele continuă.

Într-un mod cu totul diferit s-a procedat în ultimul Război Mondial. Aurul ţărilor care urmau să fie invadate a fost pus la păstrare în state care au restituit integral valorile încredinţate. Avertizat că Polonia va fi desfiinţată de pe hartă de Germania şi URSS, guvernul foştilor vecini din Nord a încredinţat Ro­mâniei o parte din tezaur, adică 3.057.450 kg. aur. Valorile au fost restituite integral, la data de 17 septembrie 1947. O altă parte a tezaurului polonez a tranzitat România, după care a plecat, din portul Constanţa, spre Occident, în seara zilei de 13 septembrie 1932. Acest transport cuprindea 82.403 kg de aur. Metalul preţios a ajuns în Anglia şi de acolo în Canada, ţară care l-a restituit Poloniei, după război.

Tot de frica invaziei germane, tezaurul britanic a ajuns în Canada, cu multe peripeţii. În noaptea de 22 iunie 1940, crucişătorul Emerald a plecat din portul Glasgow spre continentul nord-american, cu un transport de aur în valoare de 130 de milioane lire sterline.  A ajuns la Halifax, la 1 iunie, după care, a fost depozitat la Montréal, la o adâncime de trei etaje. Căpitanul Francis Flynn era unul dintre puţinii oficiali care ştiau ce conţin cele 2.717 lăzi manevrate cu mare grijă. Ca un  paradox al luptelor navale, submari­ne­le germane, deosebit de vigilente, au ignorat tocmai acest transport preţios, tri­miţând pe fundul oceanului alte 57 de nave. La 8 iulie 1940, cuirasatul Revege a ridicat ancora, tot din portul Glasgow, având la bord aur în valoare de 450 milioane lire sterline, atingând ţărmul canadian la 16 iulie. Valorile au fost depozi­tate la Ottawa, într-un loc sigur şi bine păzit. Pe tot traseul anevoios, au avut loc multe întâmplări. Unele încordau nervii la maxim, altele erau hazlii. Pe lângă furtuni violente şi prezenţa submarinelor, o ladă de lingouri a cedat şi toată lumea a putut sa-i vadă conţinutul. Cu toate acestea, secretul a fost păstrat de întregul echipaj, de la mic la mare.

După război, toate aceste valori au fost restituite la centimă. Alţi oameni, cu alte obiceiuri.