Die Gedanken sind frei

La începutul lunii decembrie, am fost mutat în celula cu numărul 4. Se aflau deja aici Ionel, un subofiţer de grăniceri, al cărui nume de familie nu mi-l amintesc, Vasile Ţompi, adus de Securitate de la Mediaş, şi Claudiu Cercel, un student din Bucureşti, arestat cu doar câteva zile mai devreme.

Era pentru a doua oară când eram mutat dintr-o celulă în alta, după ce trecusem deja prin celulele 8 şi 11. Logica mutărilor era, după câte mi s-a spus, motivată de temerea securiştilor că deţinuţii ar putea să stabilească relaţii mai apropiate între ei şi, eventual, să organizeze acţiuni comune odată ajunşi în libertate. În afară de asta, mutările mai erau determinate şi de do­rinţa lor de a evita ca doi deţinuţi din aceeaşi grupare să se regăsească în aceeaşi celulă.

Niciunul dintre noii mei colegi de celulă nu se afla acolo de unul singur. Ionel făcea parte dintr-un grup format din 7-8 persoane, dintre care întâlnisem deja în celula numărul 8 pe Mircea. Ceilalţi erau împrăştiaţi prin restul de celule. Aşa cum am mai spus în episodul în care am vorbit de Mircea, ei făceau parte dintr-o reţea care facilita fuga din ţară a românilor, în schimbul unor sume de bani.

Vasile Ţompi, zis Laci, fusese arestat, împreună cu doi prieteni, în Mediaş, unde locuia. Nemulţumiţi de condiţiile de viaţă din România – ca larga majoritate a românilor, de altfel -, cei trei au plănuit să organizeze mitinguri de protest în principalele oraşe muncitoreşti din ţară. Primele pe listă au fost Braşov şi Galaţi.

Pentru a-şi duce planul la îndeplinire, Laci şi prietenii lui au conceput o scrisoare-manifest pe care au scris-o cu ajutorul unui şablon cu litere de tipar, pentru a nu fi descoperiţi după scris, şi au multiplicat-o la un xerox pe care îl aveau la serviciu. Au luat apoi din cartea de telefon adresele câtorva zeci de familii din oraşele Braşov şi Galaţi şi le-au trimis manifestul care ar fi trebuit să fie punctul de pornire al unei revolte anticomuniste. Pentru a fi siguri că nu vor fi descope­riţi, Laci şi prietenii lui au profitat de o deplasare de serviciu în oraşul Alba Iulia şi au pus acolo la poştă scrisorile respective. Au făcut totuşi o greşeală care avea să ducă ulterior la descoperirea şi arestarea lor: adresele de pe plicuri le-au scris de mână.

Două luni mai târziu, Laci era arestat şi, împreună cu el, şi prietenii lui. Nu ştia dacă scrisorile ajunseseră la destinaţie sau fuseseră “reţinute” încă de la punctul de expediţie. Pe vremea lui Ceauşescu corespondenţa românilor era controlată la sânge, iar câteva zeci de scrisori – aruncate, cel mai probabil, în 2-3 cutii poştale din Alba Iulia – erau mai mult decât dubioase pentru orice funcţionar cât de cât “conştiincios” de la Poşta Română.

Cum ajunsese însă Securitatea să-i descopere era un mister pentru Laci şi pentru prietenii lui. Un rol important l-a jucat, cu siguranţă, scrisul de mână de pe plicuri. Cu toate acestea, drumul de la nişte plicuri anonime aruncate în cutiile poştale din Alba Iulia la trei tineri liniştiţi care trăiau şi munceau în Mediaş era destul de lung. Securităţii i-a luat însă doar vreo două luni, ceea ce arată nu neapărat profesionalismul poliţiei politice ceauşiste, ci mai ales numărul mare al celor aflaţi în slujba fostului dictator. Pentru că, dincolo de “inteligenţa” celor care s-au gândit că “instigatorii” pot să fie şi din alt oraş decât Alba Iulia, era nevoie de o armată de oameni care să verifice într-un timp atât de scurt toate pistele posibile. Or ele erau nenumărate. Asta dacă cei trei nu făcuseră, în afară de scrisul de mână de pe plicuri, şi o altă greşeală majoră.

Cel de-al treilea coleg din celula numărul 4 era Claudiu Cercel. L-am lăsat la urmă intenţionat, fiindcă povestea lui Claudiu şi, mai ales, evoluţia lui ulterioară de după Revoluţie mi se pare deosebit de interesantă. Claudiu Cercel avea în decembrie 1989 în jur de 20 de ani şi era student în anul 2 la Facultatea de Cibernetică, din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Dacă marea majoritate dintre deţinuţii pe care i-am întâlnit pe arestul Securi­tăţii de la Bucureşti aveau destule motive de supărare pe viaţă şi pe regim, lui Claudiu totul părea să îi meargă cum nu se poate mai bine. Locuia cu părinţii într-o casă din cartierul Bucureştii Noi din capitală, era un student strălucit, iar prietena lui, Anca, îi oferea echilibrul emoţional de care avea nevoie orice tânăr pentru a se ocupa în linişte de studii. Nimic din viaţa lui Claudiu nu te-ar fi dus cu gândul că acest tânăr ar fi capabil de un gest extrem, precum cel pe care l-a comis.

Pe la mijlocul lunii noiembrie, Claudiu, împreună cu un coleg de facultate, a avut ideea să scrie mesaje anticomuniste la unul din WC-urile din incinta Academiei de Ştiinţe Economice. Cei doi, mai mult în joacă decât cu gândul de a “dărâma” regimul comunist, au scris cu cretă pe uşa de la WC “Jos Ceauşescu!” Trei săptămâni mai târziu erau amândoi arestaţi şi aduşi pe Calea Rahovei pentru cercetări.

Claudiu a fost persoana cu care m-am înţeles cel mai bine în perioada de arest şi singurul cu care am păstrat legătura foarte mulţi ani după eliberare. După terminarea facultăţii, Claudiu a intrat în lumea finanţelor, iar din 2008 ocupă funcţia de vicepreşedinte al Băncii Române de Dezvoltare (BRD), a doua bancă din România, în ordinea importanţei. Într-un top al celor mai influenţi români din lumea finanţelor, realizat de DailyBusiness.ro, Claudiu Cercel ocupă un onorant loc 23. Puţină lume ştie însă că vicepreşedintele BRD a fost închis politic în decembrie 1989.

Una dintre cele mai puternice amintiri pe care o am legată de perioada de arest petrecută alături de Claudiu este din camera de aer. Mergeam unul în spatele celuilalt şi rosteam cu voce gravă “Die Gedanken sind frei”, titlul unui cântec german în care se vorbeşte despre libertatea gândurilor. Nu mai ştiu dacă pentru prima dată expresia a fost rostită de Claudiu sau de Laci, dar am adoptat-o cu toţii aproape instantaneu şi o foloseam aproape de fiecare dată când ieşeam la aer sau, uneori, chiar de la geamul celulei, cu speranţa că ea era auzită de ceilalţi colegi de arest. Nu ne păsa dacă auzeau şi gar­dienii şi, de altfel, eram aproape siguri că oricum nu înţelegeau.

Era un fel de a ne auto­încuraja, deşi frica era mereu prezentă în sufletele noastre, iar incertitudinea zilei de mâine ne măcina încrederea şi speranţele. Este ciudat, dar văd şi acum cu ochii minţii cercurile pe care le făceam de-a lungul zidurilor înalte ale camerei de aer, unul după altul, şi parcă aud vocea lui Claudiu rostind “Die Gedanken sind frei”. Ca un ecou, eu sau Laci preluam din aer cuvintele şi le repetam ca pe o formulă magică care ar fi putut să deschidă porţile închi­sorii şi să ne lase în libertate. Şi, pentru fracţiuni de secundă, chiar ne simţeam liberi.

Graţie lui Claudiu, ultimele săptămâni de arest au trecut mult mai uşor decât perioada de dinainte. Avea un psihic puternic şi găsea mereu metode de a ne ocupa timpul cu activităţi care ne ajutau să uităm unde ne aflam. Nu ştiu de ce, dar Claudiu era încrezător că ne vor elibera pe toţi, iar aceasta nu avea nicio legătură cu vreun eventual decret al lui Nicolae Ceauşescu, ca în cazul soldatului Mihai. De fapt, Claudiu era încre­zător în propria lui eliberare, dar încerca să ne încurajeze şi pe noi, spunându-ne că cei de afară “lucrează” pentru asta.

Claudiu îşi punea speranţele în “Europa Liberă”, fiindcă era convins că părinţii lui vor face tot posibilul pentru a anunţa în străinătate că studentul Claudiu Cercel a fost arestat de Securitate pentru propagandă împotriva regimului comunist. Şi probabil că avea dreptate, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe el. Până la urmă, eliberarea noastră, survenită câteva săptămâni mai târziu, nu a avut nicio legătură, cel puţin nu una directă, cu “Europa Liberă”.

Claudiu vorbea bine limba engleză, iar eu eram destul de confortabil cu franceza. Anii de pregătire pentru Facultatea de Litere mă ajutaseră să stăpânesc destul de bine atât gramatica franceză, cât şi un vocabular destul de bogat, încât să nu am probleme de comunicare. Nu mai ştiu a cui a fost ideea, dar, la scurt timp după ce am fost adus pe celula 4, am început să facem “cursuri” de limbi străine. Eu o făceam pe “profesorul” de franceză, iar Claudiu pe cel de engleză. Rosteam o frază în limba franceză, după care Claudiu o traducea în engleză şi invers. La “jocul” nostru participa, de cele mai multe ori, şi “ungurul” Laci.