Un om şi mai multe talente

În seara de 13 octombrie, spectacolul Măscăriciul, cu Horaţiu Mălăele şi Nicolae Urs, s-a jucat, cu casa închisă, la sala Pavillon de l’Entrepôt din Lachine.

Un text reuşit (prelucrare după piesa Cântecul lebedei, a lui Cehov, făcută de actorul din rolul secundar), o regie frumos dozată (semnată de Horaţiu Mălăele) şi – nicio surpriză – un joc excelent. Reţeta e simplă, dar rareori iese aşa de bine. Am înţeles de ce unul dintre spectatori ne-a spus, înainte de intrarea în sală, că mai văzuse piesa de trei ori la Bucureşti şi că ţinea să o vadă şi a patra oară, aici.

În România, Măscăriciul se joacă de 5 ani la Bulandra şi fiecare reprezentaţie a făcut “salle comble”. La Montréal, biletele s-au terminat cu o seară înainte de spectacol la Librăria Pagini Româneşti. Şi la Toronto, unde spectacolul s-a jucat în seara următoare, sala a fost arhiplină.

Şi, întrucât de data aceasta totul s-a desfăşurat pe “fast-forward”, n-a mai fost răgaz de interviuri, vizite sau meciuri de tenis, ca acum doi ani. Însă, pentru cei care n-au fost “pe fază” atunci, redăm mai jos fragmente din interviul realizat de Simona Plopeanu în timpul vizitei lui Horaţiu Mălăele la Librăria Pagini Româneşti. Interviu care “s-a lăsat”, cum vedeţi mai jos, şi cu un autoportret.

Un interviu cu Horaţiu Mălăele! Un “défi” pe cinste, pentru orice ziarist. Pe drumul spre redacţie anti­cipez întrebări pline de miez şi răspunsuri debor­dând de umor. Cum actorul are atât experienţa scenei, cât şi a platoului de filmat – la care se adaugă mai recentele ten­taţii regizorale -, cum omul desenează, pictează şi face caricaturi aşa cum – vorba lui Păstorel – face găina ouă, domeniul de explorat se arată, vast şi seducător, înainte-mi. Doar că, aşezaţi vis-à-vis, mă trezesc că, departe de a fi veselă, discuţia noastră se îndreaptă spre zo­nele profunde ale gândirii.

Pagini Româneşti: Actorie, regie, desen. Cum e să fii atât de talentat?

Horaţiu Mălăele: Asta a fost o binecu­vântare, pentru că sunt un om care se plictiseşte foarte repede. Şi faptul că am avut posibilitatea să deschid o altă uşă imediat după ce m-am plictisit, mi-a dat noi forţe, de fiecare dată. Însă am făcut publice numai lucrurile pe care am crezut că merită să le fac publice.

P.R.: Aţi devenit actor dintr-o întâm­plare…

H.M.: Venisem în Bucureşti cu intenţia decla­rată de a da la Arte Plastice şi, în plimbările mele prin Bucureşti, m-am izbit de Teatrul Bulandra, unde am văzut nişte spectacole de referinţă. Am nimerit exact în epicentrul unei mişcări fenomenale, care s-a numit “re­teatralizarea tea­trului”, condusă de acest stegar care a fost şi este  Liviu Ciulei. Am văzut niş­te spectacole mari, care au rămas în memoria tea­trului românesc; atunci mi-am zis că poate aş putea să fac şi eu meseria asta, de actor.

P.R.: Când aţi terminat studiile, eraţi deja considerat “genial”. Cum e să porneşti la drum cu această etichetă?

H.M.: Plecasem cu o firmă destul de bună din Casandra – Casandra fiind ultima haltă a Institutului de teatru; prin Casan­dra se fă­cea trecerea spre spectacolul profesionist (spun “se făcea”, fiindcă am înţeles că nu mai există). Şi plecasem destul de împopoţonat de acolo spre Piatra-Neamţ (unde Cătălina Buzoianu punea în scenă Tinereţe fără bă­trâ­­neţe – n. red.). Când am ajuns, Cătălina Buzoianu m-a distribuit în rolul unui copac. Făceam nu o figuraţie, o megafiguraţie.

P.R.: Aţi fost un copac genial?

H.M.: Am fost un copac destul de bun. Repetiţiile s-au întrerupt, am luat o vacanţă, din toamnă lucrurile s-au schimbat. (A “sărit” direct în rolul principal, în aceeaşi piesă, fapt ce a constituit înce­pu­tul unei lungi serii de roluri mari – n. red.)

P.R.: Sunteţi adeseori defi­nit ca “actor de comedie”…

H.M.: Asta este o grabă. Şi o lipsă. Pentru că sunt, îndeobşte, prizat după recreaţiile mele din televiziune sau accidentele mele din televiziune, mai bune sau mai puţin bune, asta contează mai puţin.

Dar cine a avut curiozitatea să mă vadă în spectacolele de la Teatrul Nottara – de exemplu, în Fraţii Karamazov sau în Aceşti îngeri trişti sau în Unchiul Vanea – şi-a dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa.

P.R.: Se poate aluneca foarte repede spre “umorul de proastă calitate”. Cum faceţi să menţineţi umorul la cotele lui înalte?

H.M.: Cotele înalte ale umorului… cine le cunoaşte? Ştim cam pe unde sunt extre­me­le; evident, nu-mi place să alunec la o extremă de jos. Însă eu cred că e bine că există umor de proastă calitate, fiindcă nu­mai prin comparaţie îţi poţi da seama ce înseamnă umor de bună calitate. Pericolul este când se cultivă numai un asemenea tip de umor şi atunci când lucrurile înoată într-un singur sens; atunci da, e periculos.

P.R.: V-a tentat vreodată politica?

H.M.: Deloc. Sunt paralel cu viaţa politică.

P.R.: Afacerile?

H.M.: Nu sunt un bun afacerist. Sunt oameni care pleacă în oraş cu un milion şi vin cu patru. Eu plec cu un milion şi vin cu o gaură de 20 de milioane.

La Montréal, ca vorbitor de limbă franceză, se simte bine. Păcat că-i vremea aşa rece.  Când l-am rugat să ne deseneze un român din Canada, a propus repede: “Mai bine mă fac pe mine la Montréal – cu fes şi fular, că-i frig aici…”

Simona Plopeanu
Simona Plopeanu
Simona Plopeanu are studii in literatura (Universitatea de Vest, Timisoara) si in jurnalism si "sciences de l'information" (Université de Montréal). Colaboratoare a ziarului Pagini Romanesti din 2004. In prezent, lucreaza ca specialist in informatie ("recherche") in invatamantul universitar din Québec.

Ultimele articole

Articole similare