Românii vor serba (dacă o vor face) fără prea mult entuziasm Ziua Naţională. Blazaţi, stresaţi de criza economică şi înghiţindu-şi porţia zilnică de drog de la televiziuni, românii de acasă vor fi, majoritatea, bucuroşi doar că au o zi liberă. Românii de afară vor munci. Se vor gândi la cadourile de Crăciun. Câţi dintre noi mai au în inimă o licărire de mândrie? Câte drapele tricolore vor flutura pe maşini? Suntem între patrii, străini şi de una şi de alta, niciodată plecaţi de tot, niciodată integraţi de tot.
Revista Dilema Veche a avut ideea de a-şi provoca cititorii să trimită texte scurte despre ţară, pornind de la o declaraţie a laureatei Nobel, Herta Müller: “În germană, patrie se spune Heimat. Heimat este ceea ce nu poţi să suporţi şi nu poţi să părăseşti. Poţi să părăseşti cu picioarele, dar duci totul în minte – căci s-au petrecut multe şi toate greutăţile prin care ai trecut sunt prea mari pentru a putea face abstracţie de ele. Tâmpita de patrie vine cu tine şi dacă nu vrei şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă.”
Vă prezentăm mai jos câteva fragmente din scrisorile declarate câştigătoare, precum şi textul trimis revistei Dilema Veche de un român din Montréal, Emil Belu, autorul cărţii Vămile albastre (volum disponibil în Librăria Pagini Româneşti).
Şi dumneavoastră? Mai simţiţi, din când în când, că vă chinuie “tâmpita de patrie”?
- “Cam de vreo 13-14 ani nu mai simt mirosul foamei, dar amintirea ei mă bântuie încă. Dezmăţul actual din frigider e talismanul care ţine la distanţă îngerul foamei. (…) Mă uit în frigider, măsor din priviri mormanele, inspir, expir şi îmi las celulele să freamăte de bucurie. Alţii au poate patria în inimă, în suflet, în gândurile lor. La mine patria e-n frigider.” (Camelia Ciobanu)
- “După Revoluţie, exercitarea libertăţii nu a mai depins decât de mine. Şi mi-am exercitat-o cu pasiune. Am şi plecat o vreme, dar m-am întors rapid, fiind, cum spune Andrei Pleşu, unul dintre acei români care emigrează prost. (…) Zi de zi, dar fără să mă gândesc la asta mereu, duc cu mine şi fenomenul Piteşti şi partizanii din munţi; şi pe Steinhardt şi pe Nicolschi; şi odele pentru Ceauşescu şi strălucirea culturală interbelică, şi încă multe altele, contradictorii şi paradoxale, de genul acesta.” (Cora Moţoc)
- “Ştiu că azi e la modă să se vadă lucrurile în negru – nu numai în România, ci şi în Occident – însă, cinstit vorbind, România de azi e, în primul rând din punct de vedere al libertăţilor individuale, o ţară incomensurabil superioară celei comuniste. E drept că mulţi – o bună parte din elita politică şi economică – provin din fostul sistem şi că aşa-zisa «tranziţie» are din ce în ce mai mult un caracter permanent, însă «patria» nu reprezintă nici pe departe doar clasa politicienilor, a îmbogăţiţilor peste noapte sau a mass-mediei. Călătoriţi prin ţară, vorbiţi cu oamenii şi veţi descoperi destui dintre aceia care vă vor face să vă recâştigaţi încrederea în români”. (Corneliu Cazacu)
- “Mama s-a urcat pe un scaun ca să agaţe balonul de forma unui cozonac, de un cui din tavan, lângă bec. Un balon alb, cu şanţuri, cum nu mai văzusem. Nu-mi plăcea cine ştie cât, dar ea părea încântată, de parcă adusesem de la oraş o comoară. În clipa în care i l-am întins, a pocnit. Îmi tot pocneşte în cap, de atunci, pentru că patria mea chiar e un balon care se sparge din te miri ce. Zadarnic încerc să-l duc acasă pentru că, acolo, acasă, se sparge întruna.” (Dumitriţa Stoica)
- “Trăiesc înconjurată de tineri care, majoritatea, îşi doresc să plece cu orice preţ. Nemulţumirile celorlaţi, nemulţumirile mele, atunci când îmi dau seama că sunt angrenată într-un sistem precar, că trebuie să mă lupt cu lipsa unei scări de valori bine ancorate în pământul ţării mele, care să îmi confere măcar impresia că trăiesc într-un univers închegat şi nu într-unul gata să se surpe, toate acestea mă întristează.” (Ştefania Timofte)
