Intrasem deja în partea a doua a lunii decembrie şi ne gândeam din ce în ce mai mult la faptul că ne vom petrece sărbătorile de sfârşit de an după gratii, departe de familie şi de prieteni. Desigur, nu gândul că vom rata mesele bogate sau programul de Revelion de la televizor ne preocupa cel mai mult, ci temerea că, pentru mai mulţi ani de atunci înainte, sărbătorile ne vor găsi de fiecare dată într-o celulă de unde lumea de afară se va vedea întotdeauna printre gratii. Pentru mine, cea mai mare durere era legată de abandonarea forţată a planului de a urma Facultatea de Litere, singura poartă pe care mi-o imaginam atunci către o lume mai bună.

Zilele de arest treceau parcă tot mai monoton, cu anchete sporadice şi punctuale, cu eternele aşteptări ale meselor care ne amăgeau foamea doar pentru scurt timp şi cu discuţiile şi planurile “de viitor”, pe care ni le făceam cu Claudiu şi cu Laci. La un moment dat, rutina vieţii de celulă a fost întreruptă: ziarul Scânteia, care ne era adus în celulă aproape regulat, a încetat să mai fie distribuit. Prima zi, pe 16 sau 17 decembrie, nu am avut nicio reacţie, fiindcă “incidentul” se mai petrecuse şi în alte dăţi. Ne gândeam că era vorba doar de lenea şi de nepăsarea gardienilor.

Când a trecut şi a doua zi fără ziar, ne-am zis că ceva nu este în regulă. Primul gând ne-a fost la posibilitatea ca Ceauşescu să fi dat un decret de eliberare a deţi­nuţilor, de care nu beneficiau şi “politicii”. Gardienii doreau, credeam noi, să ne scutească de emoţii şi frustrări sau voiau pur şi simplu să evite eventuale reacţii de insubordonare din partea noastră.

Între 16 şi 21 decembrie am primit ziarul o dată sau, cel mult, de două ori şi nimic din conţinutul lui nu lămurea misterul acelei întreruperi. Abia pe 21 decembrie seara am realizat că se întâmplă ceva. Se întunecase de mai bine de o oră, când un vuiet ciudat a început să se audă de afară, tulburând liniştea obişnuită a celulei noastre. La început era ca un zumzet nedefinit, ce părea să vină din văzduh. Am ciulit urechile şi am ajuns la concluzia că era zgomotul unui elicopter care survola cerul Bucureştiului. Ne-am gândit atunci că fusese probabil un meci de fotbal pe stadionul Steaua şi că miliţia supra­veghea acum deplasarea grupurilor de suporteri spre casele lor.

Nu mai ştiu cât timp trecuse, dar agitaţia de afară începuse să se simtă şi în interiorul arestului: tot mai multe uşi se deschideau şi se închideau fără încetare, de parcă aveau loc masive mutări de deţinuţi dintr-o celulă în alta. La un moment dat, s-a auzit primul foc de armă. La scurt timp, au urmat altele şi altele, tot mai dese şi mai aproape de arestul Securităţii. Agitaţia de pe coridoare creştea direct proporţional cu agitaţia de pe stră­zile capitalei. Nu ştiam ce să credem. Prin minte ne treceau tot felul de scenarii, de la un meci de fotbal terminat cu violenţe şi până la pregătiri pentru un program de Revelion cum n-a văzut Parisul. La urma urmei, zgomotele puteau fi foarte bine şi bubuituri de petarde explo­date sau de artificii lansate în noapte. Geamul era închis, aşa că nu puteam vedea nimic din ceea ce se petrecea pe cerul Bucureştiului.

Când ne-am dat seama că hărmălaia de afară, precum şi aceea din clădirea arestului veneau de la ceva mai serios decât nişte focuri de artificii sau o eventuală debandadă a suporterilor de fotbal, am început să luăm în calcul şi alte scenarii. Cea mai mare grozăvie care ne-a trecut prin minte era posibilitatea unui război cu Ungaria. Cum fuseserăm îndoctrinaţi că marele duşman al României era vecinul nostru de la vest, Ungaria, care ar fi dorit să reanexeze Ardealul, ne-a trecut prin cap că armata maghiară a atacat ţara noastră. Scenariul părea plauzibil, iar singura nedumerire pe care o aveam era legată de posibilitatea ca ungurii să atace Bucureştiul aşa de repede.

A fost prima seară (şi singura, de altfel) în care gardienii nu au mai dat stingerea la ora zece. Deşi holul arestului părea plin de oameni care se deplasau de colo-colo, nimeni nu dădea nici cea mai mică atenţie celulei noastre, în timp ce uşile de la celelalte celule continuau să se deschidă şi să se închidă cu un zgomot cu care nu eram obişnuiţi. Ne uitam unii la alţii şi nu ştiam dacă ceea ce se întâmplă în jurul nostru e de bine sau de rău. Un război cu Ungaria putea, la urma urmei, să fie un lucru bun: asta ar fi putut să însemne căderea lui Nicolae Ceauşescu, în caz că ungurii ar fi învins. Şi cum soldaţii maghiari păreau să fi ajuns deja la Bucu­reşti, lucrurile aveau aerul de a fi mai curând pozitive.

Se făcuse aproape miezul nopţii când uşa de la ce­lu­la noastră s-a deschis, iar în cadrul ei s-a postat un gardian. Ne aşteptam să ne spună ceva, să ne dea o expli­ca- ­ţie pentru ce se întâmpla de la căderea serii. În loc de asta, gardianul îi face semn lui Laci să-l urmeze.

După ieşirea acestuia, am început să schimbăm priviri îngrijorate. De o anchetă în miez de noapte nu mai avusesem parte de ceva vreme, iar agitaţia de afară te ducea cu gândul la cu totul altceva decât la desfă­şurarea unei anchete.

Cu totul, Laci nu a lipsit din celulă mai mult de o oră. Când s-a întors, chipul lui era complet transfigurat de surpriză şi de teamă. Gâtuit de emoţie, a apucat să ne spună: “A început Revoluţia, iar mie mi-au zis că-mi dau drumul”. Fusese scos la anchetă pentru a i se spune că “la Timişoara a început revoluţia” şi că oamenii au ieşit pe stradă şi în Bucureşti. A fost pus să semneze o hârtie în care se spunea că este eliberat şi a fost adus în celulă ca să-şi ia lucrurile personale. În cele câteva minute în care a mai rămas cu noi, Laci ne-a povestit că Departamentul Securităţii forfotea de securişti în uniformă, înarmaţi şi cu echipament de război. Se dăduse, în mod evident, alarma de război.

Când s-a deschis uşa din nou, Laci aştepta deja la capătul patului, cu cele câteva lucruri personale mototolite în braţe. A mai apucat să ne strângă mâna, după care a dispărut în spatele gardianului. Ce fel de Revoluţie putea să fie asta, atâta vreme cât noi nu eram eliberaţi, iar gardienii păreau să-şi execute programul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum se făcea că doar Laci era eliberat dintre noi? La lucrul acesta ne gândeam noi, dar se gândea şi Laci în momentul în care, din pragul uşii, ne-a aruncat o ultimă privire. Părea să spună că nu vrea să plece fără noi, că îi e teamă de ceea ce avea să urmeze.

La câteva minute de la ieşirea lui Laci pe uşa celulei, în preajma arestului, undeva dinspre Calea Rahovei, s-au auzit distinct câteva focuri de armă. Erau primele care răsunau atât de aproape de locul în care ne aflam. Acea rafală de armă automată ne lovise în plin, confirmându-ne temerea teribilă că Laci a fost scos în stradă pentru a fi împuşcat. Îl vedeam în acele clipe pe fostul meu coleg de celulă prăbuşit pe caldarâm, cu pieptul ciuruit de gloanţe, şi ne vedeam urmându-i, în următoarele clipe.

“Laci a fost împuşcat”, a spus unul dintre noi şi tăcerea celulei noastre a fost invadată automat de o teamă soră cu neantul. “Eliberarea” lui Laci nu avea nicio altă logică. Dacă era, într-adevăr, revoluţie, Gara de Nord trebuia să fie închisă, iar trenurile suspendate. Cum ar fi putut aşadar să plece Laci la Mediaş? De ce nu fusese eliberat Claudiu, care era din Bucureşti? O mie de întrebări ne chinuiau sufletul, pentru a face loc tot mai mult groazei că, asemenea lui Laci, în acea noapte vom muri şi noi. Aveam să fim împuşcaţi unul câte unul, iar în rapoarte urma să se scrie că am fost ucişi de gloaneţe rătăcite sau fiindcă am vrut să fugim de sub escortă.

Stăteam cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot care venea de afară şi, mai ales, dinăuntru, de pe holul arestului, de unde în acele momente moartea părea că se uită pe vizor la noi. Îmi făceam planuri cu Claudiu: dacă uşa se va deschide din nou, va trebui să ne apărăm, pentru a nu muri cu braţele încrucişate. Ne vedeam arun­cându-ne asupra gardianului care ar fi deschis uşa, trăgându-l înăuntru şi omorându-l cu pumnii şi picioa­rele, muşcân­du-l de faţă, de urechi, de nas… Ne imaginam luptându-ne, pentru a nu muri ca nişte şobolani prinşi într-o cursă implacabilă.

Odată cu trecerea timpului, agitaţia de pe holuri se mai potolise. Din când în când, câte o uşă se mai des­chidea pentru a se închide apoi cu un zgomot care ne făcea să tresărim de fiecare dată. Primul care s-a băgat în pat a fost Ionel, subofiţerul de la grăniceri. L-am urmat curând şi eu, şi Claudiu. Patul meu era cel de sus, din partea opusă geamului. M-am băgat sub pătura subţire şi soioasă, cu care m-am acoperit până peste cap, în încercarea de a mă ascunde de ceea ce avea să urmeze. Orice mic zgomot de pe hol mă făcea să tresar, crezând că s-a deschis uşa de la celula noastră şi au venit după noi. Mă închipuiam aruncându-mă din vârful patului peste gardianul care îmi făcea semn să-l urmez, iar inima îmi bătea cu o forţă ce părea că o va arunca afară din piept.

Patul se mişca, scârţâind din toate încheieturile. Tremuram ca un copil scos din apă rece şi lăsat în pielea goală sub biciul aprig al gerului de iarnă. Tremuram de frig, dar, mai ales, de frică. De groază că vor intra peste noi şi vor începe să tragă cu mitralierele sau că ne vor târî unul câte unul în negrul nopţii, pentru a ne înfige câte un glonte în cap.

Nu am închis niciun ochi în acea noapte, de teamă că dimineaţa nu avea să mai ajungă niciodată până la noi. Pentru mine, noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie 1989 a fost de departe cea mai teribilă din câte am trăit vreodată. Pentru singura dată în viaţa mea, am stat în acelaşi pat cu moartea, cuibărită sub pătura care începuse deja să miroase a hoit.

Ad