Motto: Poţi să nu fii deloc patriot şi cu toate astea să te doară ruperea de ţara ta. Nu e numaidecât naţionalism, ci un fel de “placentarism” geografic. V. Băncilă către B. Munteanu (Paris)
Disident nu am fost. Nu am fost deportat, bătut, mutilat sau traumatizat de către organele de represiune comunistă. Nu am trecut prin Zarca de la Aiud, nu am tăiat stuf la Periprava, nici stofă de re-voluţionar postdecembrist nu am avut. Şters, amorf, cu utopice reverii livreşti de a vedea lumea, purtam docil cenuşia uniformă a gloatei.
Paradoxal, primăvara anului 1990 m-a găsit la Berlin. Valul emigrării mă lovise din plin. Cum construcţia precede proiectul, ca la mai tot românul, la întrebarea ce caut pe acea bancă de pe malul Havel-ului (undeva, în Spandau), răspunsul mă ocolea. Nu sunt nici Cizik din Cracovia, nici arabul din Cairo, să dau inutil ocol lumii pentru ca, în final, să găsesc comoara la mine în ogradă. Nabab nu am fost nici în cele mai frumoase vise. Nu mă ispitea o traiectorie circulară, o închidere a buclei în Patrie, locul de unde pornisem. Eram hotărât să urmez vectorul acestei aventuri, dacă despre aventură poate fi vorba. Au urmat alte câteva oraşe – Aalen, Schwäbisch Gmünd, Frankfurt am Main – unde inadaptabilitatea şi-a făcut de cap. Şi nu nemţii erau de vină. Să fie blestemul Patriei o pedeapsă eternă pentru infidelitate?
Meine Heimat, doamnă Müller, mă urmăreşte permanent. Din nefericire, iubirea e cu năbădăi: când rece, platonică, când fierbinte, dând în clocot, la cine ştie ce grandioasă ispravă românească. Întrebaţi un trecător oarecare dintr-un oraş românesc: “Ce-i Patria?”. Se va uita la tine ca la un extraterestru, va da a lehamite din mână şi va pleca mai departe. Dezţăratul, credeţi-mă, trecând prin câteva vămi ale sufletului, are o altă percepţie a subiectului. Umbrele grele ale înstrăinării induc în el un sumbru sentiment de regret şi vinovăţie. “Câtă vreme durează remuşcarea durează şi vina”, ne avertizează J.L.Borges, iar la un dezrădăcinat, remuşcarea e o veşnică umbră.
Între timp am trecut Atlanticul, stabilindu-mă în Canada. Probleme noi, soluţii parţiale, multe întrebări şi puţine răspunsuri, material suficient pentru o posibilă carte a înstrăinării.
Îmi povestea unul de-al locului o întâmplare plină de tâlc, petrecută la o unitate militară din Sibiu. După o expunere pe tema patriotismului, căpitanul vroia să ştie ce au înţeles soldaţii: “Soldat Partenie, ce-i Patria?” “Patria e mama mea”, răspunde Partenie. “Soldat Klein, ce-i Patria?” “Patria e mama lui Partenie”, răspunde Klein. Vă înţeleg doamnă Müller, sunteţi de partea lui Klein, iar eu nu am căderea să judec un sentiment etnic cu profunde conotaţii ontologice. Roba judecătorului este prea largă pentru mine.
“Idealul german este eroul, iar nu sfântul”, scrie undeva E. Cioran. Nu ştiu cum staţi cu sfinţenia (sfinţi sunt cu nemiluita!), dar erou (tot mai rari!) sunteţi cu certitudine. Să treci prin atâtea drame sufleteşti, să ţii mereu capul sus, să fii încununată cu Premiul Nobel, astea toate ţin de o altă plămadă umană. De altfel, eroii n-au Patrie, ei sunt universali, aparţin umanităţii. Iată de ce vă admir, doamnă Müller!
