Vineri trec pe la Enzo, frizerul italian la care mă opresc de câte ori bruma de păr ce mi-a mai rămas depăşeşte doi centimetri. “Enzo, fă ceva şi adună-mi mai mult păr în faţă, că mi-a mai rămas numai de-un duş.” Enzo zîmbeşte, îşi pregăteşte foarfecele şi, cu un zâmbet ce-i face chelia şi mai lucitoare, zice: “Arrête de pleurer, le Roumain! Tu va t’habituer. Regarde- moi! Ça fait déjà 30 ans que je suis comme ça, et ma femme m’aime encore plus.” Are şi el dreptate: de parcă ce, stă frumuseţea în câteva fire de păr? Relaxat pe scaunul de piele, mă las purtat de zumzetul maşinii de tuns.
Şi de cât timp spui că eşti în Montréal?”, mă trezeşte Enzo din visare.
Păi să tot fie douăzeci de ani”, răspund, mândru de mine.
E bine, e bine. Uite la mine: au trecut patruzeci şi unu de ani, iar anul trecut am făcut party mare, cu familia, în Italia.”
Bravo domnule, aşa ceva mi-ar plăcea şi mie.”
N-ai înţeles ce-am spus. Anul trecut am fost în Italia după patruzeci de ani şi acolo am făcut party mare, cu familia
Cum, nu ai fost patruzeci de ani în ţara ta?!
Nu am reuşit, am avut mult de lucru. Şi pe urmă, cu patru garçons, nu mi-am putut permite. Acum sunt toţi la casa lor şi am putut să plec şi eu pentru o lună.”
Dar cum ai reuşit să te înţelegi cu cei din ţară? Mai vorbeaţi aceeaşi limbă?”
Mai mult decât crezi. Iar când băieţii mei s-au văzut cu verişorii lor, tare au rămas miraţi aceştia de cât de bine vorbesc italiana.”
“Bine, Enzo, dacă am înţeles eu bine, toţi copiii tăi s-au născut la Montréal, nu-i aşa?”
“Aşa e, doar că noi am vorbit mereu pe limba noastră în casă şi cu copiii tot aşa. Acum şi nepoţii vorbesc bine italiana.”
“Deci nici copiii tăi n-au fost în Italia în tot acest timp?”
“Da, a fost prima dată şi la ei, dar tare le-a plăcut şi cred că or să mai meargă.”
Doar cu două-trei zile mai devreme, întâlnisem un cuplu de români tineri, veniţi de doi ani pe aceste meleaguri, cu doi copii ce tocmai începuseră şcoala. Oamenii se chinuiau să comunice doar în franceză cu cei mici, pentru ca să se integreze mai bine, după cum spuneau ei. Tot ce pot să vă spun e că franceza adulţilor semăna încă puternic a furculition, pe când copiii turuiau într-o quebecheză neaoşă. Cu limba română stăteau mai prost, pentru că adulţii au avut grijă să le explice că în societatea de aici nu mai au nevoie de această limbă din estul Europei.
Abia acum, ascultând istoria frizerului, am înţeles de ce am plecat cu un gust amar de la acei oameni. Chiar aşa să fie de rău să cunoşti o limbă în plus? Poate că, într-o bună zi, vor înţelege şi ei ceea ce italienii, grecii şi multe alte naţii au înţeles de-mult: o limbă în plus nu riscă deloc să-ţi aglomereze mintea.
Dar, de fapt, ce voiam să vă povestesc? Iertaţi-mă că m-am cam luat cu vorba. De fapt, voiam să spun un mic secret acelora dintre dvs. care încă mai cred că o asigurare personală îşi are locul şi importanţa ei: e timpul să vă grăbiţi în a lua o decizie. Datorită ratelor de interes – a dobânzilor, mai pe limba noastră – deosebit de modeste din ultimii zece ani, companiile de asigurări sunt în curs de a-şi reviziui preţurile. Astfel că, de la începutul anului viitor, se prevede o creştere a costurilor asigurărilor personale, în medie cu zece procente. Dacă nu ţineţi morţiş să plătiţi mai scump pentru aceeaşi protecţie, e timpul să vă contactaţi reprezentantul şi să-i spuneţi ce doriţi. Dar, vă rog, nu-i spuneţi că ştiţi acest lucru de la mine.