Un secret de la frizer

Vineri trec pe la Enzo, frizerul italian la care mă opresc de câte ori bruma de păr ce mi-a mai rămas depă­şeşte doi centimetri. “Enzo, fă ceva şi adună-mi mai mult păr în faţă, că mi-a mai rămas numai de-un duş.” Enzo zîmbeşte, îşi pregăteşte foarfe­ce­le şi, cu un zâmbet ce-i face chelia şi mai lucitoare, zice: “Arrête de pleurer, le Roumain! Tu va t’habituer. Regarde- moi! Ça fait déjà 30 ans que je suis comme ça, et ma femme m’aime encore plus.” Are şi el dreptate: de par­că ce, stă frumuseţea în câteva fire de păr? Relaxat pe scaunul de piele, mă las purtat de zumzetul maşinii de tuns.

Şi de cât timp spui că eşti în Montréal?”, mă trezeşte Enzo din visare.

Păi să tot fie douăzeci de ani”, răspund, mândru de mine.

E bine, e bine. Uite la mine: au trecut patruzeci şi unu de ani, iar anul trecut am făcut party mare, cu familia, în Ita­lia.”

Bravo domnule, aşa ceva mi-ar plăcea şi mie.”

N-ai înţeles ce-am spus. Anul trecut am fost în Italia după patruzeci de ani şi acolo am făcut party  mare, cu familia

Cum, nu ai fost patruzeci de ani în ţara ta?!

Nu am reuşit, am avut mult de lucru. Şi pe urmă, cu patru garçons, nu mi-am putut permite. Acum sunt toţi la casa lor şi am putut să plec şi eu pentru o lună.”

Dar cum ai reuşit să te înţelegi cu cei din ţară? Mai vorbeaţi aceeaşi limbă?”

Mai mult decât crezi. Iar când băieţii mei s-au văzut cu veri­şorii lor, tare au rămas miraţi aceştia de cât de bine vor­besc italiana.”

“Bine, Enzo, dacă am înţeles eu bine, toţi copiii tăi s-au născut la Montréal, nu-i aşa?”

“Aşa e, doar că noi am vorbit mereu pe limba noastră în casă şi cu copiii tot aşa. Acum şi nepoţii vorbesc bine italiana.”

“Deci nici copiii tăi n-au fost în Italia în tot acest timp?”

“Da, a fost prima dată şi la ei, dar tare le-a plăcut şi cred că or să mai meargă.”

Doar cu două-trei zile mai devre­me, întâlnisem un cuplu de români tineri, veniţi de doi ani pe aceste meleaguri, cu doi copii ce tocmai începu­seră şcoala. Oamenii se chinuiau să co­munice doar în franceză cu cei mici, pentru ca să se integreze mai bine, du­pă cum spuneau ei. Tot ce pot să vă spun e că franceza adulţilor semăna încă puternic a furculition, pe când copiii turuiau într-o quebecheză nea­o­şă. Cu limba română stăteau mai prost, pentru că adulţii au avut grijă să le explice că în societatea de aici nu mai au nevoie de această limbă din estul Europei.

Abia acum, ascultând istoria frizerului, am înţeles de ce am plecat cu un gust amar de la acei oameni. Chiar aşa să fie de rău să cunoşti o limbă în plus? Poate că, într-o bună zi, vor înţe­lege şi ei ceea ce italienii, grecii şi multe alte naţii au înţeles de-mult: o limbă în plus nu riscă deloc să-ţi aglomereze min­tea.

Dar, de fapt, ce voiam să vă po­ves­tesc? Iertaţi-mă că m-am cam luat cu vorba. De fapt, voiam să spun un mic secret acelora dintre dvs. care încă mai cred că o asigurare personală îşi are locul şi importanţa ei: e timpul să vă grăbiţi în a lua o decizie. Dato­rită ratelor de interes – a do­bân­zilor, mai pe limba noastră – deo­­sebit de modeste din ultimii zece ani, companiile de asigurări sunt în curs de a-şi reviziui preţurile. Astfel că, de la înce­putul anului viitor, se prevede o creş­tere a costurilor asigu­rărilor personale, în me­die cu zece procente. Dacă nu ţi­neţi morţiş să plătiţi mai scump pentru aceeaşi protecţie, e timpul să vă contactaţi reprezentantul şi să-i spuneţi ce doriţi. Dar, vă rog, nu-i spuneţi că ştiţi acest lucru de la mine.

 

Petru Cotnareanu
Petru Cotnareanu
Petru Cotnăreanu este născut în dulcea Bucovină, sub poale de Rarău, trecut prin informatica preistorică şi prin ceva şcoli din Québec. În prezent sfătuitor auto­rizat pentru banii altora (de banii lui se ocupă soţia). Iubeşte lucrurile simple şi cinstite şi ia în glumă o artă tare grea, cum e cea a scrisului.

Ultimele articole

Articole similare