Zgomotul metalic, de chei zăngănind pe uşile celulelor, care însemna semnalul de deşteptare de la ora 5, nu s-a mai auzit în acea dimineaţă. După lumina de afară, care se întrezărea prin geamul vopsit în verde, ceasul trebuia să fi fost în jur de 7. Ne-am dat jos din pat de bună voie şi ne făceam de lucru prin celulă pentru a amâna pe cât posibil o eventuală discuţie despre ceea ce se întâmpla afară. Fiecare dintre noi aveam o mie de întrebări şi niciun răspuns, în afara celor relatate în grabă de Laci, înainte de scoaterea lui din celulă. Faptul că supravieţuisem acelei nopţi era deja un câştig şi încercam, fiecare în felul lui, să profităm de clipele rămase. Nu ne puteam imagina o cădere a regimului comunist şi nu puteam spera în clemenţa acestuia, în situaţia, foarte probabilă, în care revolta românilor – care părea să aibă loc afară – ar fi fost înăbuşită.

Dacă, cu doar câteva zile înainte, marea noastră îngrijorare era legată de numărul anilor de închisoare la care urma să fim condamnaţi, acum, când afară se petreceau lucruri la care nici măcar nu îndrăznisem să visăm, soarta noastră putea să aibă un sfârşit cu mult mai tragic decât cei 7-8 ani de închisoare la care ne aşteptam. Ne era greu să ne închipuim că Nicolae Ceauşescu, în demenţa lui, nu va ordona uciderea tuturor protestatarilor şi a deţinuţilor politici, odată ce “agitaţia” de afară avea să fie înăbuşită. Totul ne părea acum o chestiune de ore. Sau de minute. Urma probabil să fim lichidaţi, la fel cum, credeam noi, fuseseră omorâţi Laci şi cei care ieşiseră în stradă să protesteze împotriva lui Ceauşescu.

Pe acest fond de disperare şi de frică, uşa de la celula noastră s-a deschis, iar în cadrul ei a apărut un bărbat mic şi slab, cu ochelari, care, cu timiditate, a păşit înăuntru. Înainte ca uşa să se închidă la loc, am apucat să vedem că era însoţit de unul dintre gardienii obişnuiţi de pe arest. Aşadar, regimul nu căzuse, iar Securitatea era acolo, la “datorie”.

În faţa noastră se afla dizidentul bucureştean Gabriel Andreescu. Fusese arestat în acea dimineaţă la Buzău, unde avea domiciliu forţat, şi adus la Departamentul Securităţii de pe Calea Rahovei, într-o acţiune a Securităţii de a-i pune sub cheie pe toţi cei care erau cunoscuţi ca opozanţi ai regimului comunist.

Despre Gabriel Andreescu aveam să aflu mai multe lucruri după eliberare, iar într-o zi chiar să-l întâlnesc, cu totul întâmplător, la metroul de la Universitate. Plecam de la cursuri de la Facultatea de Litere şi vroiam să intru în vagonul de metrou, când am dat nas în nas cu Gabriel, care ieşea din vagon. Purta aceiaşi ochelari cu dioptrii mari şi l-am recunoscut imediat. Ne-am oprit şi am stat de vorbă preţ de câteva minute. M-a invitat apoi la biroul lui, la APADOR-CH (Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki), unde era preşedinte. L-am vizitat şi am păstrat legătura timp de câţiva ani. În 1993, Gabriel Andreescu m-a trimis cu o bursă la Stockholm, în Suedia, la un fel de curs de “demo­­craţie”, împreună cu câţiva dintre tinerii politicieni de atunci: Peter Eckstein Kovacs, actual consilier preziden­ţial, Alexandru Sassu, fost director al TVR, sau Ioan Mureşan, fost ministru PNŢCD, implicat în scandalul Remeş. Dar să revenim la dimineaţa de 22 decembrie.

Prima reacţie la sosirea lui Gabriel Andreescu în celula noastră a fost de neîncredere reciprocă. Ne gândeam că fusese trimis cu alte scopuri, deşi nu ne era clar care ar fi putut fi acelea. La rândul lui, Gabriel se afla în faţa a trei tineri care îi spuneau că fuseseră arestaţi pentru acţiuni împotriva regimului comunist. Poveştile noastre îi păreau mai curând neverosimile, cu atât mai mult cu cât despre noi nu se vorbise nimic la Europa Liberă, un post de radio pe care el îl asculta cu sfinţenie în fiecare seară.

Pe măsură ce timpul trecea, iar relatările noastre deveneau tot mai precise, încrederea a început să ia locul suspiciunii. La urma urmei, eram cu toţii în aceeaşi celulă, iar duşmanul nostru comun se afla pe holurile arestului: gardienii şi ceilalţi securişti care populau Departamentul Securităţii Statului.

De la Gabriel Andreescu am aflat mai multe despre ceea ce se întâmplase “afară” în acele zile. Nu dormise nici el toată noaptea, stând cu urechile ciulite la Europa Liberă, care transmitea informaţii despre ceea ce se întâmpla în ţară. Ne-a povestit despre protestele din Bucureşti, despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu din 21 decembrie, despre baricadele de la Intercontinental, dar şi despre zvonul că Securitatea ar fi tras în manifestanţi, făcând, se pare, sute de victime. Cum în acea dimineaţă fusese ridicat de acasă pe la 5 dimineaţa, nu ştia nimic despre evoluţia evenimente­lor din capitală. I-am povestit şi noi de scoaterea lui Laci din celulă şi de temerea că acesta ar fi fost împuşcat.

La vreo oră de la aducerea lui Gabriel Andreescu în celulă, gardienii ne-au adus de mâncare. Erau aceiaşi indivizi şi era acelaşi cubuleţ de marmeladă, însoţit de un sfert de pâine neagră, care trebuia să ne ajungă pentru toată ziua. Era totuşi o mică schimbare: atitudinea gardienilor faţă de noi era cum mult mai amabilă decât de obicei. Se putea citi pe faţa lor o oarecare îngrijorare, însă nu puteam şti dacă se gândeau la ceea ce ar fi putut să li se întâmple lor sau nouă. Ajunsesem în situaţia în care una dintre tabere avea să sfârşească foarte prost.

Sosirea lui Gabriel Andreescu în celula noastră mai disipase puţin din groaza de peste noapte. Discuţiile pe care le-am avut avuseseră darul de a ne da curaj. Ne gândeam că, asemenea lui, mai fuseseră şi alţii arestaţi peste noapte şi aduşi pe Calea Rahovei. Aşadar, eram mulţi, iar frica părea să se împartă în mod egal la toţi. La urma urmei, poate că nici Laci nu fusese împuşcat în acea noapte, ci pur şi simplu scos afară pentru a face loc în celule noilor arestaţi.

Pentru prima dată, am luat în calcul varianta ca Nicolae Ceauşescu să piardă puterea şi îmi amintesc cu precizie că l-am întrebat pe Gabriel cine putea să-i ia locul. Atunci, în acea dimineaţă de 22 decembrie, am auzit pentru prima dată numele lui Ion Iliescu. Acesta ne-a fost indicat de Gabriel Andreescu ca un posibil succesor al lui Ceauşescu. Aflam atunci că Iliescu era un fel de opozant în interiorul regimului comunist şi că Ceauşescu îl izolase într-o funcţie măruntă. Prin urmare, nici Gabriel Andreescu nu credea într-o cădere completă a regimului comunist, de vreme ce succesorul lui Nicolae Ceauşescu urma să fie tot un lider comunist.

Se făcuse ora 12 şi uşile de la celule începuseră din nou să se deschidă şi să se închidă cu zgomot. Nu ştiam dacă erau scoşi deţinuţi din celule sau aduşi alţii noi. Atmosfera din celula noastră devenise iarăşi încordată. Sim­ţeam că se va întâmpla ceva şi nu prevedeam nimic bun, de vreme ce revoluţionarii nu ajunseseră încă la noi. Era aproape unu după-amiaza – Gabriel avea ceasul la mână – când s-a deschis uşa şi un gardian i-a făcut semn să-l urmeze. Ne-am strâns mâinile cu putere şi ne-am încurajat că totul va fi bine, după care Gabriel a dispărut în spatele gardianului.

Totul era bizar şi nu avea niciun sens. Ce urma să se întâmple cu noi? De ce era scos doar Gabriel din celulă şi unde avea să fie dus? Ne uitam unii la alţii şi ni s-a făcut din nou frică. Între ieşirea lui Gabriel Andreescu din celulă şi următoarea sosire a gardienilor au trecut vreo 20 de minute, care nouă ni s-au părut însă o eternitate. Pe la 1 şi 10, 1 şi 15, uşa s-a deschis din nou. De data aceasta, gardianul îl alege pe Claudiu şi îi face semn să-l urmeze. Câteva secunde mai târziu, rămăsesem în celulă doar cu Ionel.

Trecuse de unu şi jumătate, când uşa de la celula noastră s-a deschis pentru a treia oară. Şi acum, în momentul în care scriu aceste rânduri, îl văd cu ochii minţii pe gardianul care avea degetul îndreptat către mine. Eram copleşit de emoţie şi de teamă. Nu ştiam dacă trebuia să mă supun sau să refuz să-l urmez. În ultimele ore avuse­sem timpul să-mi imaginez cum ar fi trebuit să se petreacă eliberarea noastră, în cazul în care afară ar fi avut loc, într-adevăr, o revoluţie. Ce se întâmpla acum nu semăna deloc cu ceea ce îmi închipuisem eu.

Îmi imaginam holurile arestului pline de revolu­ţio­-nari, iar pe noi ne vedeam scoşi afară în strigăte de bucurie şi de victorie. Ne vedeam într-un fel ca pe nişte mici eroi, care începuseră revoluţia cu două luni mai devreme. În loc de asta, securiştii ne scoteau din celulă unul câte unul, pentru a ne duce spre o destinaţie care nu anunţa nimic bun.

Cu toate acestea, am fost dus la magazia prin care trecusem cu exact 57 de zile mai înainte, pe 27 octombrie 1989. Aici mi s-au dat înapoi şireturile, cureaua, ceasul şi buletinul de identitate şi mi s-a cerut să semnez într-un registru. Apoi, fără nici o explicaţie, ca şi cum ceea ce se întâmpla atunci era cel mai firesc lucru de pe lume, am fost anunţat că sunt liber.

– Cum adică sunt liber?

– Eşti liber să pleci acasă, mi-a răspuns unul dintre gardieni, după care mi-a făcut semn să o iau într-o direcţie indicată de el.

– Nu plec de aici fără prietena mea, a venit răspunsul meu, care i-a luat prin surprindere pe cei doi gardieni.

M-au întrebat cum o cheamă şi, după ce au căutat într-un registru, unul dintre ei a plecat în direcţia arestului.

Câteva minute mai târziu, Mariana se afla în faţa mea. Nu o mai văzusem din 24 octombrie, din momentul arestării noastre la Lupeni. Am luat-o în braţe în faţa gardienilor şi am strâns-o puternic. Fizic, era aproape neschimbată, dar privirea îi era tristă şi îngrijorată. I-au înapoiat şi ei obiectele personale şi a fost pusă să semneze în acelaşi registru. Apoi, am fost conduşi amândoi către ieşirea din clădire.

În holul principal al Departamentului Securităţii, unde ajungeam pentru prima dată, am zărit câţiva militari şi civili care stăteau de vorbă. Nimeni nu ne-a dat vreo atenţie şi nu ne-a întrebat nimic. Am fost scoşi afară din clădire pe o uşă care dădea direct în stradă. Pe Calea Rahovei se vedeau grupuri răzleţe de oameni care se grăbeau spre centrul oraşului. Am pornit şi noi în aceeaşi direcţie.

De la arestul Securităţii şi până în Piaţa Unirii nu era o distanţă prea mare. Ajunsesem în piaţa care acum se cheamă Regina Maria, unde grupuri mari de oameni se agitau şi strigau sloganuri anticomuniste. Optimismul era nota dominantă în acea intersecţie de Bucureşti, care mie mi se părea că devenise centrul universului. Se petreceau lucruri extraordinare în ţară, despre care noi nu ştiam nimic.

M-am apropiat de un grup de bărbaţi şi, cu o voce gâtuită de emoţie, am întrebat ce se întâmplase. Se uitau la noi ca la nişte extratereştri, căzuţi acolo direct din spaţiu. Cum puteam să nu ştim ce s-a întâmplat, păreau să întrebe chipurile lor: “A fugit Ceauşescu!”

“Unde a fugit Ceauşescu?”, am apucat să mai spun şi am simţit cum picioarele mă lasă. Am căzut jos, izbind, moale, asfaltul rece, iar trupul mi s-a cutremurat dintr-o dată într-un hohot de plâns, pe care nu-l mai puteam controla. Era cu mult mai mult decât sufletul meu răvăşit putea suporta. Cu doar o jumătate de oră mai devreme eram încă în celula 4 a Securităţii, temându-mă pentru tot ce putea fi mai rău, iar acum eram un om liber, într-o ţară liberă de Ceauşescu. “A fugit Ceauşescu”, repetam în gând sau poate cu voce tare, fiindcă oamenii se uitau la mine ca la o ciudăţenie, neştiind ce să creadă.

Când mi-am revenit, bărbaţii erau deja departe de noi. M-am ridicat şi am început să merg cu tot mai multă energie. Coboram pe actualul bulevard Regina Maria şi simţeam cum în mine creşte un alt om. Era pentru prima dată în viaţa mea când simţeam gustul adevărat al libertă­ţii, o libertate pe care nu am retrăit-o niciodată de atunci. Era ca şi cum tone de energie se descătuşau din trupul meu firav şi îmi dădeau aripi. Nu mai mergeam pe caldarâm, zburam pur şi simplu, cu ochii într-o ceaţă fier­binte, de la lacrimile de fericire care curgeau ca dintr-un izvor nesecabil. O ţineam pe Mariana strâns de mână şi pluteam amândoi fără un orizont precis, fiindcă în acel moment nimic material din lumea aceasta nu mai conta pentru noi. Parcă eram la porţile Raiului şi aşteptam amândoi să fim primiţi de însuşi Dumnezeu.

Am ajuns în Piaţa Unirii, pe unde grupuri nenu­mărate de bucureşteni curgeau către Universitate. Era trecut de două după-amiaza. Eram în centrul centrului ţării şi nu ştiam încotro s-o luăm. Gândul ne-a zburat la familiile noastre, pe care trebuia să le anunţăm imediat că suntem liberi. Mi-am amintit atunci de familia Ursu, la care trăgeam de fiecare dată când veneam la Bucureşti, pentru examenul de la facultate. Era singurul loc în care puteam să mergem. Locuia în zona Facultăţii de Medicină, care nici nu era foarte departe de locul în care ne aflam. Patruzeci de minute mai târziu sunam la uşa apartamentului de pe strada Carol Davila, iar doamna Ursu, o femeie pe la vreo 70 de ani, a întrebat, de partea cealaltă a uşii, cine este.

Într-un fel, eram aşteptaţi. De câteva ore, sora mea, Lucia, suna într-una de la Focşani să întrebe de noi. Auzise la televizor îndemnul lui Mircea Dinescu de a fi eliberaţi deţinuţii politici şi îşi închipuise că, odată elibe­raţi, am fi putut să ne ducem la familia Ursu.

Când am sunat-o pe Lucia, primul lucru a fost să-mi reproşeze “prostia” pe care o făcusem. Simţeam în vocea ei că îi era frică să vorbească liber. De altfel, acelaşi lucru l-am simţit şi la doamna şi domnul Ursu, ceea ce mi se părea bizar. Nu înţelegeam de cine le era frică, atâta vreme cât dictatorul Ceauşescu fugise.

Am stat la familia Ursu preţ de vreo două ore. Am făcut duş şi m-am bărbierit, fiindcă arătam efectiv ca o sperietoare: slab, murdar şi neras de câteva zile. Am mâncat, după care ne-am aşezat cu toţii în faţa televizorului, unde “revoluţia” se transmitea în direct. Planul nostru era să plecăm cât de curând la Focşani, unde urma să aşteptăm până ce am fi putut să ne întoarcem la Lupeni. La televizor, se făcea însă apel pentru ca lumea să iasă în stradă, să apere revoluţia. (va urma)

Publicitate