În aceste zile se împlinesc 21 de ani de când grupări controversate au preluat puterea în România. Încă nu ştim cine a stat în spatele evenimentelor din Decembrie 1989; ele sunt menţinute, cu înverşunare, în ceaţă. Se ascund, în continuare, dosarele celor care se fac vinovaţi de crimele din decembrie. Părinţii îşi plâng copiii împuşcaţi şi nu ştiu pe cine trebuie să acuze. Exponenţii noilor structuri susţin, cu tărie, că a fost o revoluţie, dar nu precizează cine au fost adversarii revoluţionarilor. O afacere profitabilă pentru unii, care nu au corectat nici măcar abuzurile care au avut loc în sport, pe parcursul perioadei totalitariste.
Tabloul acelor zile se ştie. Nu poate fi uitat. Voi aminti doar câteva repere. De ochii credulilor, Televiziunea de la Bucureşti era în clocot. Se citeau, cu ipocrizie, comunicate despre atacul unor terorişti pe care nu i-a văzut nimeni, niciodată. În realitate, adevăraţii terorişti erau în studiourile edificiului, instigând populaţia să folosească orice armă pentru victoria revoluţiei. Coordonatorul dezinformărilor era Teodor Brateş, anticomunistul de conjunctură, ce privea fix, prin ochelarii oportunismului. Debutase perioada imposturii la scară largă. Foştii activişti au devenit anticomunişti. Personaje pătate s-au transformat, brusc, în persoane onorabile, curate ca lacrima. Tupeul s-a revărsat. Biografiile s-au modificat.
După acapararea puterii de către cine trebuia, s-au săvârşit asasinate multe. Sunt victime pentru care nu răspunde nimeni: 942 de morţi şi 2.245 de răniţi. Acestea sunt crime fără vinovaţi. În acele clipe incandescente, televiziunea era bine păzită de armată, cu tancuri, tunuri şi alte arme de mare calibru, care ar fi putut spulbera orice clădire. Încă nu se ştie cine trăgea în etajele instituţiei, cu toate că pistolarii se vedeau perfect: se aflau aproape, pe cealaltă parte a bulevardului Dorobanţi. Erau lăsaţi să-şi facă treaba liniştiţi, golindu-şi încărcătoarele în mod conştiincios, adăpostiţi de zidurile unei case aflate la 20 de metri distanţă. Ciudat! Un singur tanc ar fi transformat uşor o astfel de clădire într-o grămăjoară de cărămizi.
Pe de altă parte, ferestrele studiourilor erau spulberate şi de gloanţele trase de o armă automată, a cărei ţeavă se vedea ieşită pe uşa unui elicopter care survola, nestingherit, împrejurimile. În mod sigur, regizorii anarhiei la care asistam încremeniţi ştiau cine sunt şi ce grade aveau trăgătorii din aparatul care dădea târcoale. Noi nu îi cunoaştem încă. Marele mister este acela că elicopterul nu a fost doborât, deşi se dispunea de toate mijloacele necesare pentru aceasta. Procurorii care au anchetat toate aceste cazuri au ţinut dosarele, ani de zile, în fişete întunecate, în aşa fel încât au ieşit, pe rând, la pensie, liniştiţi, fără să se complice. Cacealmaua românească funcţionează perfect.
În acele zile, bătrânul deţinut politic anticomunist Corneliu Coposu a dorit să avertizeze telespectatorii asupra farsei pregătite de comunişti. Nu a fost lăsat să intre în clădirea Televiziunii, autoproclamată liberă şi independentă. În schimb, ca prin farmec, cordoanele ferecate cu armament s-au desfăcut şi pe calea larg deschisă a păşit Ion Iliescu. El s-a recomandat drept emanat spontan al revoluţiei care, la început, a fost percepută ca o revoltă anticeauşistă. S-a dus direct la microfoanele din studioul numărul 4, ale cărui ferestre rămăseseră intacte, încăpere în care nimeni nu stătea pe burtă de frica împuşcăturilor. De la început a folosit un discurs ferm, plin de siguranţă, de conducător deja instalat. Emanatul spontan al unei revoluţii fără adversari dovediţi îndemna la o surprinzătoare împăcare, contra naturii, între călăi şi victime. Prin formulări ipocrite, fostul nomenclaturist – care se victimiza în mod patetic, arătând cum a fost el marginalizat de Nicolae Ceauşescu – încerca să argumenteze necesitatea reconcilierii între anticomunişti şi temnicerii care le-au mutilat trupul şi sufletul. Lista este lungă. Telespectatorii mai puţin naivi au rămas consternaţi de tabloul înfăţişat, în care foştii exponenţi ai comunismului şi beizadelele lor acuzau, cu multă mânie, un sistem pe care l-au slujit cu mult sârg şi care i-a promovat, cândva, în funcţii înalte.
În timpul simulacrului de proces fără recurs, desfăşurat în ziua de 25 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a avut o atitudine demnă. Şi-a privit cu dispreţ total foştile slugi, care îl judecau pe motiv că a subminat economia naţională. După ce cuplul dictatorial a fost ciuruit în mare grabă, în Sfânta Zi de Crăciun, de către colindătorii care se creştinaseră de câteva zile, conspiratorii au dat frâu liber la devalizarea vistieriei ţării, în condiţiile în care datoriile externe fuseseră achitate integral. Într-un timp scurt, s-au tras cele mai mari tunuri financiare, fără să păţească cineva ceva. Unul din rezultatele acestui jaf organizat la scară largă: în prezent, nu mai sunt bani de pensii. În schimb, se practică, în mod eficient, prostituţia politică şi proxenetismul electoral.
Haosul tranzitiv s-a văzut în toate structurile, inclusiv în sport, ipostaze care nu au fost niciodată detaliate de analişti. Am fost surprinşi, în timpul acelor convulsii şi confuzii şarlatanice, care au debutat în ianuarie 1990, de câteva hotărâri bizare, menite să ofere credulilor pâine şi circ din belşug. Una dintre aceste decizii fariseice a fost scoaterea, din evidenţele Diviziei Naţionale, a echipelor de fotbal F.C. Olt – Scorniceşti şi Victoria Bucureşti. Evident, de ochii lumii. Se considera că echipa localităţii natale a dictatorului împuşcat, precum şi echipa Miliţiei au ajuns între foile plăcintei sportului românesc într-un mod fraudulos. Sentinţa a fost total greşită, deoarece cele două formaţii promovaseră anterior, urcaseră din eşaloanele inferioare, chiar dacă forţe ascunse au pus umărul la ascensiunea lor, obiceiuri care se practică şi la case mai mari.
În schimb, Steaua şi Dinamo nu au fost excluse, aşa cum ar fi fost normal. Ele sunt singurele care nu au promovat niciodată din ligile inferioare. Au fost înscrise, în mod abuziv, direct în elita fotbalului mioritic. Prima în 1947, sub numele de Asociaţia Sportivă a Armatei, a doua în 1948. Nu s-a ţinut cont de egalitatea de şanse nici atunci şi nici acum, cu toate că, pe plan demagogic, comuniştii au susţinut egalitatea tuturor. Prin politizare excesivă, sportul a suportat şi el rigorile dure, impuse de tirania proletară. Mai mult decât atât, Steaua şi Dinamo sunt singurele care nu au retrogradat vreodată, spre deosebire de cum s-a întâmplat cu celelalte competitoare, în diferite perioade. Menţinerea ilegală a acestor două echipe ministeriale în toate competiţiile sportive reflectă ce fel de revoluţie a fost în România, cumpăna istorică în care protagoniştii au promis că vor rezolva toate nedreptăţile făcute de comunism.
Samavolnicii excesive au fost şi vor mai fi în toate domeniile de activitate, deoarece în instituţiile centrale şi în comisiile care trebuie să clarifice abuzurile, cine credeţi că a dat fuga? Aţi ghicit! Un Vlad Ţepeş e greu de găsit.
Notă: Pentru a nu se face confuzii, precizez că, tot în anul 1948, prin grija neţărmurită a Ministerului Afacerilor Interne, s-a înfiinţat în cartierul Obor încă o echipă Dinamo, prin fuzionarea forţată a divizionarelor Unirea Tricolor şi Ciocanul Bucureşti, lângă coada căruia au apărut o seceră doctrinară şi doi epoleţi. După 1950, acel Dinamo a fost mutat acolo unde cereau interesele, la Cluj, apoi la Braşov, în final ajungând la Bacău. O temă fierbinte, asupra căreia voi reveni în alt context.