Crime fără vinovaţi

În aceste zile se împlinesc 21 de ani de când grupări controversate au preluat puterea în România. Încă nu ştim cine a stat în spatele evenimentelor din Decembrie 1989; ele sunt menţinute, cu înverşunare, în ceaţă. Se ascund, în continuare, dosarele celor care se fac vinovaţi de crimele din decembrie. Părinţii îşi plâng copiii împuşcaţi şi nu ştiu pe cine trebuie să acuze. Exponenţii noilor structuri susţin, cu tărie, că a fost o revoluţie, dar nu precizează cine au fost adversarii revoluţio­na­rilor. O afacere profitabilă pentru unii, care nu au corectat nici măcar abuzurile care au avut loc în sport, pe parcursul perioadei totalitariste.

Tabloul acelor zile se ştie. Nu poa­te fi uitat. Voi aminti doar câteva repere. De ochii credulilor, Televiziunea de la Bucureşti era în clocot. Se citeau, cu ipocrizie, comunicate despre atacul unor terorişti pe care nu i-a văzut nimeni, niciodată. În realitate, ade­văraţii terorişti erau în studiourile edificiului, instigând populaţia să fo­lo­sească orice armă pentru victoria revo­luţiei. Coordonatorul dezinformărilor era Teodor Brateş, anticomunistul de con­junctură, ce privea fix, prin oche­larii oportunismului. Debutase perioada imposturii la scară largă. Foştii activişti au devenit anticomunişti. Personaje pătate s-au transformat, brusc, în persoane onorabile, curate ca lacrima. Tupeul s-a revărsat. Biogra­fiile s-au modificat.

După acapararea puterii de către cine trebuia, s-au săvârşit asasinate multe. Sunt victime pentru care nu răspunde nimeni: 942 de morţi şi 2.245 de răniţi. Acestea sunt crime fără vino­va­ţi. În acele clipe incandescente, televiziunea era bine păzită de armată, cu tancuri, tunuri şi alte arme de mare calibru, care ar fi putut spulbera orice clă­di­re. Încă nu se ştie cine trăgea în etajele instituţiei, cu toate că pistolarii se ve­deau perfect: se aflau aproape, pe cea­laltă parte a bulevardului Dorobanţi. Erau lăsaţi să-şi facă treaba liniştiţi, go­lindu-şi încărcătoarele în mod con­ştiincios, adăpostiţi de zidurile unei case aflate la 20 de metri distanţă. Ciudat! Un singur tanc ar fi transformat uşor o astfel de clădire într-o grămăjoară de cărămizi.

Pe de altă parte, ferestrele studiou­rilor erau spulberate şi de gloanţele trase de o armă automată, a cărei ţeavă se ve­dea ieşită pe uşa unui elicopter care survola, nestingherit, împrejurimile. În mod sigur, regizorii anarhiei la care asistam încremeniţi ştiau cine sunt şi ce grade aveau trăgătorii din aparatul care dădea târcoale. Noi nu îi cunoaştem încă. Ma­rele mister este acela că elicopterul nu a fost doborât, deşi se dispunea de toate mijloacele necesare pentru aceasta. Procurorii care au anchetat toate aceste cazuri au ţinut do­sa­rele, ani de zile, în fişete întunecate, în aşa fel încât au ieşit, pe rând, la pensie, liniştiţi, fără să se complice. Cacealmaua româ­neas­că funcţionează perfect.

În acele zile, bătrânul deţinut po­litic anticomunist Corneliu Coposu a dorit să avertizeze telespectatorii asupra farsei pregătite de comunişti. Nu a fost lăsat să intre în clădirea Televiziunii, autoproclamată liberă şi independentă. În schimb, ca prin farmec, cordoanele ferecate cu armament s-au desfăcut şi pe ca­lea larg deschisă a păşit Ion Iliescu. El s-a recomandat drept emanat spontan al revoluţiei care, la început, a fost percepută ca o revoltă anticeauşistă. S-a dus direct la microfoanele din studioul numărul 4, ale cărui ferestre rămăseseră intacte, încă­pere în care nimeni nu stătea pe burtă de frica împuşcăturilor. De la început a folosit un discurs ferm, plin de siguran­ţă, de conducător deja insta­lat. Ema­natul spontan al unei revo­lu­­ţii fără ad­ver­sari dovediţi îndemna la o surprinzătoare împăcare, contra naturii, între călăi şi victime. Prin formu­lări ipo­crite, fostul nomenclaturist – care se victimiza în mod patetic, arătând cum a fost el marginalizat de Nicolae Ceau­şescu – încerca să argumenteze necesitatea reconcilierii între anticomu­nişti şi temnicerii care le-au mutilat trupul şi sufletul. Lista este lungă. Telespectatorii mai puţin naivi au rămas consternaţi de tabloul înfăţişat, în care foştii exponenţi ai comunismului şi beizadelele lor acuzau, cu multă mânie, un sistem pe care l-au slujit cu mult sârg şi care i-a promovat, cândva, în funcţii înalte.

În timpul simulacrului de proces fără recurs, desfăşurat în ziua de 25 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a avut o atitudine demnă. Şi-a privit cu dispreţ total foştile slugi, care îl judecau pe mo­tiv că a subminat economia naţională. După ce cuplul dictatorial a fost ciuruit în mare grabă, în Sfânta Zi de Crăciun, de către colindătorii care se creştinaseră de câteva zile, conspiratorii au dat frâu liber la devalizarea vistieriei ţării, în condiţiile în care datoriile externe fuse­seră achitate integral. Într-un timp scurt, s-au tras cele mai mari tunuri finan­ciare, fără să păţească cineva ceva. Unul din rezultatele acestui jaf organizat la scară largă: în prezent, nu mai sunt bani de pensii. În schimb, se practică, în mod eficient, prostituţia politică şi proxene­tismul electoral.

Haosul tranzitiv s-a văzut în toate structurile, inclusiv în sport, ipostaze ca­re nu au fost niciodată detaliate de ana­lişti. Am fost surprinşi, în timpul acelor convulsii şi confuzii şarlatanice, care au debutat în ianuarie 1990, de câteva ho­tărâri bizare, menite să ofere credulilor pâine şi circ din belşug. Una dintre aces­te decizii fariseice a fost scoaterea, din evi­denţele Diviziei Naţionale, a echi­pe­lor de fotbal F.C. Olt – Scorniceşti şi Victoria Bucureşti. Evident, de ochii lumii. Se considera că echipa localităţii natale a dictatorului împuşcat, precum şi echi­pa Miliţiei au ajuns între foile plă­cintei sportului românesc într-un mod fraudulos. Sentinţa a fost total greşită, de­oa­rece cele două formaţii promo­vaseră anterior, urcaseră din eşaloanele inferioare, chiar dacă forţe ascunse au pus umărul la ascensiunea lor, obiceiuri care se prac­tică şi la case mai mari.

În schimb, Steaua şi Dinamo nu au fost excluse, aşa cum ar fi fost normal. Ele sunt singurele care nu au promovat niciodată din ligile inferioare. Au fost înscrise, în mod abuziv, direct în elita fotbalului mioritic. Prima în 1947, sub numele de Asociaţia Sportivă a Armatei, a doua în 1948. Nu s-a ţinut cont de ega­litatea de şanse nici atunci şi nici acum, cu toate că, pe plan demagogic, comuniştii au susţinut egalitatea tuturor. Prin politizare excesivă, sportul a suportat şi el rigorile dure, impuse de tirania proletară. Mai mult decât atât, Steaua şi Dinamo sunt singurele ca­­re nu au retro­gradat vreodată, spre deosebire de cum s-a întâmplat cu ce­lelalte competitoare, în diferite perioa­de. Menţinerea ilegală a acestor do­uă echi­pe ministeria­le în toate competiţiile sportive reflectă ce fel de revoluţie a fost în Ro­mânia, cumpăna istorică în care protagoniştii au promis că vor rezolva toate nedreptăţile făcute de comunism.

Samavolnicii excesive au fost şi vor mai fi în toate domeniile de activitate, deoarece în instituţiile centrale şi în comisiile care trebuie să clarifice abu­zu­rile, cine credeţi că a dat fuga? Aţi ghi­cit! Un Vlad Ţepeş e greu de găsit.

Notă: Pentru a nu se face confuzii, precizez că, tot în anul 1948, prin grija neţărmurită a Ministerului Afa­­cerilor Interne, s-a înfiinţat în car­­tierul O­­bor încă o echipă Dinamo, prin fuzionarea forţată a divizionarelor Uni­­rea Tricolor şi Ciocanul Bucureşti, lângă coada căruia au apărut o seceră doctrinară şi doi epoleţi. După 1950, acel Dinamo a fost mutat acolo unde cereau interesele, la Cluj, apoi la Braşov, în final ajun­gând la Bacău. O temă fierbinte, asupra căreia voi reveni în alt context.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare