Despre Montréal şi viaţa mea aici spun doar că a nins. Şi cu asta am spus aproape totul. Noroc cu mesajele primite de la Sorin, trimisul meu special în România, că altfel aş fi fost nevoită să vă povestesc un traseu de-al meu printre nămeţii din parcul Kent şi… v-aş pierde.
***
Înaintea plecării din Montréal, am primit de la amicul B. un plic de dus unei anume Loli, din Bucureşti. De fapt, plicul l-a primit Cristina. Când mi l-a dat, mi-a spus: “Ai grijă, să nu te atace Loli!” S-a mai gândit puţin şi a plusat: “Poate-o inviţi la teatru!” Pe plic erau două numere de telefon. Ajuns la Bucureşti, le-am încercat pe rând. La primul n-a răspuns nimeni, la al doilea a răspuns o femeie. I-am spus că o caut pe doamna Loli. Mi-a răspuns că Loli are alt telefon şi mi-a dat numărul pe care îl încercasem mai devreme. I-am spus că la acel număr nu răspunde nimeni. “Păi e de înţeles că nu răspunde, pentru că nu mai aude bine”. Femeia era nora lui Loli.
La Craiova, de la N., prieten poet, aflu că poetul X îi este recunoscător criticului Y pentru că l-a ajutat să taie căldura. Altfel spus, criticul a fost capabil să pună o pilă la serviciul de care depindea debranşarea apartamentului poetului de la reţeaua termică a blocului. N. vede povestea ca pe o mostră de pervertire a judecăţii românului. “Omul se bucură că va economisi puţin, dar uită că-şi va petrece iarna în frig.”
Tot la Craiova, într-un notariat, un gras cu aparenţă de rom vrea să-şi înregistreze o scrisoare către guvernul Germaniei prin care solicită să i se restituie nici mai mult nici mai puţin decât “tezaurul regal german”. Secretarele ciulesc urechile. Solicitantul adaugă: “Cu o parte din bani vreau să scot ţara asta din rahat.” Notarul îi spune, cu glas blând: “Ar fi bine!”
Iarăşi la Craiova, prietenul F. îmi vorbeşte de un fost coleg de facultate de-al lui, stabilit de ani buni în Italia. “Aranjasem să ne vedem la Roma. Începând cu două-trei zile înainte de plecarea mea din ţară, n-a mai răspuns nici la e-mail, nici la telefon. După ce m-am întors acasă, am primit de la el un mesaj în care se scuza, spunând că fusese trimis de la serviciu într-o delegaţie.
I-am răspuns pe loc: Coane, pe mine nu mă duci! Ai plecat din ţară cu grade şi aşa ai rămas!” F. îmi vorbeşte apoi de un alt fost coleg de facultate, pe care l-am cunoscut şi eu, unul care a plecat mai întâi la Londra, înainte de a se stabili în Statele Unite. Acest amic îl evită când vine la Craiova, ceea ce lui F. nu i se pare deloc întâmplător: “Am ştiut de la început că omul a plecat la Londra trimis de băieţi!” Îi spun: “N-ar fi mai logic să presupui despre amândoi c-ar fi nesimţiţi?”
La Bucureşti, înaintea unui spectacol la Teatrul Naţional, iau o Silva neagră la barul zis al actorilor. Clienţii par toţi studenţi. Eu am capul plin de gânduri tinereşti, dar părul, cam albit. Sunt, în mod evident, decanul de vârstă al barului. La Montréal, într-un bar asemănător, aş fi undeva în plutonul de mijloc. Oraşul ăsta mă face să mă simt bătrân. La o primă vedere, pare mai occidental decât Parisul, dar când te uiţi mai cu atenţie în jur vezi caracteristici specifice ţărilor lumii a treia.
