Urmăream la televizor ce se întâmpla în Bucureşti şi ascultam îndemnurile de a ieşi pe stradă pentru a apăra “revoluţia”. Eram dezorientat, sleit de forţe, dar în mine creştea o dorinţă nebună de a ieşi pe stradă, pentru a lua parte la evenimente. Le-am spus gazdelor mele şi Marianei că vreau să mă duc la Universitate. A izbucnit atunci un adevărat cor de reproşuri şi de acuzaţii, după care a urmat telefonul dat la Focşani, pentru a fi pârât sorei mele că “am înnebunit”. Lucia era şi ea scandalizată de perspec- tiva ca eu să părăsesc siguranţa şi comfortul apartamentului familiei Ursu şi să ies în stradă, unde mi se putea întâmpla orice. Ultima ameninţare a fost că o sună pe mama, la ţară, pentru a-i spune despre intenţia mea.
La vremea aceea, eram genul de om care se încăpăţâna şi mai mult să facă un lucru pe care toată lumea îi cerea să nu-l facă. Nu pot să spun că nu îmi era teamă de ceea ce ar fi putut să mi se întâmple pe străzile Bucureştiului, dar gândul că în România se petrecea o atât de dorită şi neaşteptată revoluţie, iar eu sunt atât de aproape de focul evenimentelor mă făcea să-mi spun că nu mă voi ierta niciodată dacă nu ies în stradă în acea după-amiază. Dorinţa de a fi în mijlocul evenimentelor era mai puternică decât orice teamă de moarte şi decât toate reproşurile surorii mele, ale Marianei sau ale gazdelor mele.
Era trecut de 5 după-amiaza când am ieşit din blocul în care locuia familia Ursu. Am luat-o în direcţia Pieţii Unirii, cu gândul ca, de acolo, să urc spre Universitate. Nu aveam o ţintă precisă, dar mă gândeam că Piaţa Universităţii ar trebui să fie populată la acea oră. Strada Carol Davilla, pe care locuia familia Ursu, era pustie. Ajunsesem în intersecţia de la Academia Militară, unde am văzut o basculantă oprită. Câţiva tineri se chinuiau să se caţere în bena care era deja supraîncărcată cu bărbaţi şi femei de toate vârstele. M-am apropiat şi l-am întrebat pe şofer unde merge. Mi-a zis că se duce “în centru”. L-am întrebat dacă mă ia şi pe mine şi mi-a făcut semn să urc alături de ceilalţi.
Am întins mâinile în sus şi, în câteva secunde, am fost ridicat de doi bărbaţi şi împins către interiorul benei. Se fluturau steaguri tricolore şi se strigau sloganuri. Ne ţineam strâns unii de alţii, ca să nu cădem din basculanta care a luat-o cu viteză către cheiul Dâmboviţei. Nu ştiam pe nimeni dintre cei cu care mergeam “la revoluţie”, dar între noi s-a instalat repede un sentiment de solidaritate, de parcă toată viaţa noastră de până atunci o petrecuserăm împreună.
La un moment dat, basculanta a părăsit cheiul Dâmboviţei şi a luat-o în sus, către Facultatea de Drept. Am trecut de Piaţa Mihail Kogălniceanu, iar când am ajuns în dreptul Parcului Cişmigiu drumul s-a blocat. Nu mai ştiu de ce nu s-a mai putut înainta, dar am sărit cu toţii din benă şi, fără să mai stăm pe gânduri, am luat-o în sus, către Universitate. Bulevardul era plin de oameni care mergeau în toate direcţiile. Când am ajuns în dreptul Casei Centrale a Armatei, am virat la stânga, pe Calea Victoriei, şi am luat-o către Palatul Telefoanelor.
Câteva tancuri şi maşini blindate staţionau pe Calea Victoriei, făcând un fel de zid de protecţie în jurul Palatului Telefoanelor. Grupuri de tineri se întreţineau cu militarii cocoţaţi pe blindajul maşinilor de război. Mulţi dintre ei aveau în mâini buchete enorme de flori, primite de la bucureşteni. Unii “revoluţionari” se urcaseră şi ei pe blindate şi strigau cu emoţie în glas: “Armata e cu noi!”. Soldaţii ridicau atunci braţele în sus şi făceau, alături de manifestanţi, semnul victoriei. În afară de asta, nu se întâmpla însă nimic deosebit în zona Palatului Telefoanelor. Lipsea revoluţia pe care mă aşteptam s-o găsesc pe străzile capitalei şi de care se temeau atâta gazdele mele de pe Carol Davilla. Lipseau focurile de armă şi lipseau teroriştii.
Mi-am amintit atunci de colegii mei de arest, Claudiu Cercel şi Gabriel Cocârlă, şi mi-am zis că ar trebui să le dau telefon. Cum memorasem numerele lor, singura problemă era acum găsirea unor monede, fiindcă aparate erau destule în zonă. Am sunat pe rând la Claudiu şi apoi la Gabriel. Erau amândoi acasă; familiile nu fuseseră de acord ca ei să iasă în stradă. Scena pe care o trăisem eu în casa familiei Ursu se repetase aproape identic şi în cazul lor; auzeam reproşurile făcute de membrii familiilor lor la auzul acestei idei. Realizam atunci că, dacă ai mei ar fi locuit în Bucureşti, mi-ar fi fost imposibil să mai ies în stradă după două luni petrecute în arestul Securităţii.
M-am mai învârtit puţin prin zona din faţa Palatului Telefoanelor, după care am luat-o printre blocuri şi am ajuns repede în piaţa fostului Comitet Central al PCR, locul de unde fugise Nicolae Ceauşescu cu doar câteva ore mai devreme. Piaţa era plină de oameni, atât de plină încât foarte mulţi se urcaseră în copaci sau pe stâlpii de iluminat. Îmi făceam loc prin mulţime, încercând să mă apropii cât mai mult de clădirea fostului CC. Mă gândeam că aş putea să mă strecor în interior, pentru a vedea cum arăta pe dinăuntru acel loc sinistru.
La un moment dat, dinspre Calea Victoriei, a început să înainteze prin mulţime un camion militar. Se deplasa încet, făcându-şi loc prin cărarea strâmtă pe care militarii reuşeau cu greu să o deschidă în faţa lui. După ce nu a mai putut înainta, s-a oprit, iar militarii au început să descarce din camion lăzi cu muniţie şi armament, care trebuiau să ajungă în clădirea Comitetului Central.
În acel moment, fără să ne ceară cineva acest lucru, zeci de oameni ne-am prins de mână şi am format un lanţ viu, din dreptul camionului şi până lângă zidul Comitetului Central. Unul câte unul, militari în termen treceau cu lăzile aruncate pe umăr sau cărate doi câte doi.
Era aproximativ 7 seara. Întunericul se lăsase de mult, dar piaţa era luminată ca pe timpul zilei, de parcă toată energia electrică a Bucureştiului se scurgea către acel loc, care atunci devenise centrul universului. Era forfotă de bucurie şi entuziasm. O energie pozitivă trecea printre noi şi ne îmbăta minţile cu aromele unei libertăţi pe care nu doar că nu o mai cunoscusem până atunci, dar nici măcar nu o visasem vreodată. Eu eram efectiv într-al nouălea cer. Simţeam cum mă nasc din nou, dar de data asta cu aripi şi mi se părea că nu mai e decât o chestiune de timp până ce voi începe să zbor.
Totul s-a spart însă într-o fracţiune de secundă. Focuri de armă automată au izbucnit cu violenţă de undeva dinspre fostul palat regal, iar armonia şi pacea din piaţa s-au transformat pe loc într-un haos de neimaginat. Câteva mii de oameni s-au aruncat instantaneu la pământ, făcând caldarâmul să tremure, iar militarii, cu lăzile grele după ei, au început să alerge către clădirea Comitetului Central, călcând de-a valma peste trupuri de bucureşteni.
Nu puteam să-mi dau seama dacă cei peste care mă aruncasem în groaza momentului erau vii sau erau morţi, atinşi de gloanţele care păreau să şuiere din toate părţile. După doar câteva clipe de uluială, soldaţii au luat poziţie de tragere şi îşi descărcau acum armele automate către ţinte care pentru mine rămâneau invizibile. Urechile mi s-au umplut repede de dopuri imaginare, iar nările s-au trezit înţepate de un miros greu de praf de puşcă.
Am ridicat capul, să văd ce se întâmplă în jurul meu. Eram la doar câteva zeci de metri de ferestrele care dădeau în subsolul CC şi vedeam cum grupuri de bărbaţi şi femei se precipitau să intre, pe geamurile sparte, în subsolul clădirii. Mă uitam în jur şi vedeam guri de foc ce ţâşneau de pe clădirile din jurul Comitetului Central. Se trăgea înspre noi, dar nu vedeam pe nimeni rănit, nu auzeam niciun glonţ şuierând pe lângă noi. Era ca şi cum se trăgea în văzduh, fără o ţintă precisă. Gloanţele trase de militarii din piaţă muşcau însă, în mod vizibil, din tencuiala clădirilor din jur. Nu departe de mine, de pe un TAB, o mitralieră de calibru greu făcea ravagii pe zidurile de la fostul palat regal.
Îmi era o frică nedefinită. Nu vedeam pe nimeni să cadă răpus de gloanţe în jurul meu şi îmi închipuiam că cei care trag spre mulţimea din piaţă ţintesc în cu totul altă parte decât înspre noi. Cu toate acestea, a rămâne în preajma militarilor care trăgeau ca înnebuniţi mi se părea că nu este cea mai bună idee. A pleca de acolo însemna însă să mă ridic şi să o iau într-o anumită direcţie. Piaţa se mai golise între timp, fiindcă unii reuşiseră să se refugieze în subsolul de la CC sau se retrăseseră către clădirile din împrejurimi. Foarte probabil că mulţi, cei de pe margine mai ales, fugiseră îngroziţi către casele lor sau, în orice caz, cât mai departe de acel loc peste care diavolul părea să arunce bulgări de foc.
Din locul în care mă aflam, eram mai aproape de clădirea Comitetului Central decât de orice alt loc în care aş fi putut să găsesc adăpost. Am luat-o la goană, făcând salturi inegale şi împiedicându-mă de trupuri. Nici nu-mi dau seama cum şi când am reuşit să mă strecor, tras înăuntru de mai multe braţe, printr-un geam spart, pentru a mă trezi în mijlocul unei forfoteli oarecum dubioase, din cauza întunericului. Nu ştiu dacă becurile fuseseră sparte sau pur şi simplu cineva stinsese lumina pentru a-i proteja pe cei dinăuntru de aceia care trăgeau de pe clădirile învecinate, dar întreg subsolul era scufundat într-o beznă totală.
Pe bâjbâite şi purtat mai mult de trupurile invizibile pe care le simţeam însă de jur împrejur, am ajuns într-un hol în care lumina pătrundea cu zgârcenie dintr-o sală mare, unde sute de oameni erau aşezaţi direct pe jos, în grupuri mici sau indivizi separaţi ce păreau să aştepte ceva. Era parcă o sală de aşteptare dintr-o gară, unde scaunele fuseseră scoase intenţionat, cu scopul precis ca acolo să încapă cât mai multă lume.
M-am lipit cu spatele de un colţ de zid şi m-am aşezat cu fundul direct pe mozaicul ce desena tot felul de forme geometrice. Nu cunoşteam pe nimeni şi nu-mi venea nicio idee pentru a intra în vorbă cu cei din jurul meu. Schimbam însă priviri şi zâmbete, cântărindu-ne unii pe alţii şi încercând să ghicim care este rostul fiecăruia acolo. Îmi trecea prin minte că printre noi ar putea să fie securişti deghizaţi în revoluţionari, care pândeau clipele noastre de neatenţie pentru a ne trage câte un glonţ în cap. Ne zâmbeam unii altora, dar nu era chiar zâmbetul nostru. Încet-încet, gândurile negre începuseră să lase locul altora mai optimiste. La urma-urmei, Ceauşescu fugise, iar noi ne aflam chiar în clădirea de unde el terorizase România câteva zeci de ani.
Nu ştiu cât timp trecuse de când mă aflam acolo, în acea “sală de aşteptare” din subsolul fostului Comitet Central al PCR, fiindcă eram căzut într-un fel de reverie din care m-a trezit brusc un obiect aruncat la picioarele mele. Când am ridicat privirea, am apucat să văd zâmbetul larg al unui tânăr care dispărea printre oamenii ce mişunau dintr-o parte în alta a încăperii.
În faţa mea, la doar câţiva centimetri distanţă de picioare, se afla o carte. Până să întind mâna să o iau de jos, un bărbat a călcat-o, din greşeală, lăsând pe coperta ei o urmă groasă de bocanc. Am ridicat-o şi nu-mi venea să cred. Ţineam în mâini volumul Poesii, de Mihai Eminescu, singurul volum de versuri publicat pe timpul vieţii de marele poet. Nu era un exemplar original, ci o reeditare apărută zeci de ani mai târziu, dar care păstra grafia şi forma originală a cărţii. Cum de ajunsese în mâinile acelui tânăr şi de ce acesta o aruncase la picioarele mele rămâne o enigmă.
Am mai stat în acea încăpere vreme de vreo jumătate de oră, timp în care am răsfoit volumul de versuri care îmi fusese “dăruit” într-un mod atât de neaşteptat şi misterios. De afară, continuau să se audă focuri de armă, uneori cu o intensitate nebună, pentru ca apoi să se facă o linişte de mormânt. Vânzoleala din încăperea în care mă refugiasem nu încetase însă nici măcar o clipă. Era un dute-vino permanent de bărbaţi şi femei care se strecurau printre picioarele întinse în toate direcţiile. Cei care veneau de afară aduceau veşti proaspete despre ceea ce se întâmpla în piaţă sau povesteau cum, la nu ştiu ce etaj al clădirii, fuseseră descoperiţi terorişti care trăgeau în mulţime.
Când am ieşit din clădire, de data aceasta pe una dintre intrări, am descoperit afară o adevărată atmosferă de revoluţie. La doar câţiva metri de acea parte a clădirii se afla un TAB de armată, care fusese ocupat de revoluţionari. Cocoţată pe acoperişul maşinii de război, o tânără de vreo 14-15 ani, flutura un steag tricolor, cu o gaură mare în mijloc, şi striga din toate pu-terile ei, cu o voce sufocată de atâta efort: Olé, olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e! (va urma)
