Email de la preşedinţia PAS-ului, prin care este anunţată o adunare, pe 15 ianuarie, pentru cinstirea memoriei “geniului literaturii române care a fost, este şi va fi veşnic Mihai Eminescu”.
Ok, amin! Dar există o ambiguitate aici. Vorbim de geniul suprem? De unul dintre genii? Sau de unicul geniu? Opţiunea redactorului comunicatului pare să fi fost cea din urmă. O opţiune extrem de… exclusivistă. Uşor contestabilă. Creangă şi I.L. Caragiale, Arghezi, Ion Barbu şi Blaga, Rebreanu, Marin Preda şi Eugen Barbu (totuşi, Groapa!), Nichita Stănescu şi Marin Sorescu ce-au fost, fruntaşi în producţia de fraze? Prima opţiune, cea cu supremaţia, a fost atât de mult pompată de şcoală încât a devenit majoritară. Mai rămâne cea din mijloc, împăciuitoristă, care dă o notă de respectabilitate literaturii române. Literaturile franceză, rusă, americană, germană… nu au genii supreme, nici doar câte un geniu. Fiecare dintre ele are mai multe. Genii literare cu operă extinsă sau restrânsă, autori care au scris genial aproape întotdeauna sau numai uneori. Scriitori care au lăsat o amprentă vizibilă asupra literaturii scrise după ei, sau care, prin scrisul lor, au anticipat miraculos această literatură. Scriitori demult dispăruţi, ale căror scrieri ne apar de o actualitate stupefiantă, prin tematică, prin raţionament, prin sensibilitate, ori prin tehnica scrisului. Până la urmă, pe-aici trebuie căutată dovada genialităţii. În permanenta actua-litate. La români, sintagma e îndeobşte folosită în legătură cu I.L. Caragiale. Poate fi aplicată şi altora. Lui Max Blecher, de exemplu. De ce ar fi Eminescu singurul geniu literar al românilor? Să vorbeşti de geniu suprem (ori tutelar, ori “fără pereche”) e contestabil, dar parcă mai logic.
Legat de Eminescu şi de estimarea genialităţii lui, să spun că mi-a ajuns la urechi aprinsa dezbatere de la şedinţa din decembrie a cenaclului… Eminescu. Un poet a citit din creaţia sa recentă. Doamne şi domni din audienţă s-au declarat impresionaţi până la lacrimi de suflul eminescian al versurilor auzite. Atunci a intervenit un domn – fost editor al unui cunoscut webzine şi actual poet – care îşi impusese să tacă, dar care (i-a mărturisit el ulterior sursei mele) n-a mai putut să se abţină. El a declarat că un poet de azi ar trebui să folosească alte modele, mai actuale. Pentru că, de la Eminescu încoace, s-a mai scris, slavă domnului, muuultă poezie. Ce-a urmat nu poate fi descris mai bine decât cu versurile geniului: “Ce mai freamăt, ce mai zbucium…” Asistenţa, prin luările de cuvânt, s-a solidarizat cu discipolul lui Eminescu. Un domn a promis că la următoarea şedinţă va citi el din Eminescu, pentru că se pare că unii mai au nevoie.
***
Scrieri din comunitate.
Cătălina Stroe, “Gânduri pentru cei ce vin”, Ed. Tores, Urziceni, 2010. Un tom de cugetări în care-i vorba despre iniţiere, ritm, frecvenţe, trecut misterios şi multe alte asemenea cuvinte ori sintagme grele de sens, ortografiate cu majuscule. Vai de cei care încearcă să se ghideze după ele! Vom şti de unde vin, dar vom avea dificultăţi în a înţelege unde se duc.
Cristina Monţescu, “La margelle du Soleil”, Écrits des Forges, Trois-Rivières, 2010. Poezie feminină intimistă, turnată într-un volum cu o structură care promite mai mult decât livrează conţinutul. Un fragment dintr-o poezie de dragoste: “Un chien aboie / entre toi et moi / j’ai espéré / tellement / sculpter sur mon corps / tes morsures.” Remarc abilitatea autoarei de a folosi un stereotip (unde-i câine e rost de muşcătură) fără ca fragmentul să devină politically incorrect (e clar că nu de la căţel se aşteaptă muşcăturile).
***
Schimbări mari în viaţa mea, cu posibil impact asupra tematicii acestui jurnal. Sorin, reporterul meu de teren, a plecat pentru o perioadă la Dallas. “M-am săturat de chebecoşi”, l-am auzit spunând. Cum eu sunt, vă reamintesc, quelqu’un d’ici, l-am mustrat: “Chebecoşii sunt drăguţi!” Mi-a dat dreptate: “Sunt, dar am nevoie să-i văd de la distanţă ca să nu uit acest lucru!”
La plecare, ţinându-mă în braţe, i-a spus Cristinei, cu lacrimi în ochi şi cu vocea lui Cat Stevens: “Ai grijă de Sake. I love my dog as much as I love you!” Cristina a părut atinsă: “Săraca! Numai atât?”
De atunci, ne vedem numai pe skype. Sorin se plânge de texani, că nu-i înţeleg engleza. Cristina îi dă sfaturi: “Încearcă să nu faci glume cu ei! Oamenii ăia nu-ţi vor înţelege umorul!”