Sake ţine un jurnal – 32

În ultima lună, n-am mai avut ştire de vreo apariţie editorială în comunitatea noastră. Dacă a fost vreuna, mi-a fost ascunsă de Cristina, care se teme să nu devină ţinta ostilităţii autorilor.

Aşa că m-am repliat pe singura acti­vi­tate în serviciul comunităţii la care am avut acces. Susţinerea petiţiei împotriva închiderii Con­su­latului General Român de la Montréal. E vorba de petiţia iniţiată de revista noastră, amănunt nu lipsit de importanţă, din moment ce el e motivul pentru care un poet cu plete dalbe a decis să nu semneze. Şi să-şi exprime indignarea! Nu că ar fi avut ceva cu revista, dar nu putea trece cu vederea ofensa de a nu fi fost numit iniţiator onorific!

Am făcut lobby prin bloc şi i-am convins pe Tiger, pe Puci şi pe Virgule să semneze. Lui Virgule i-am spus că, dacă se închide consulatul, tot perso-na­lul lui se mută în blocul nostru. Perspectiva inva­ziei de nechebecoşi a alarmat-o. Lui Puci i-am reamintit că Evreul, colocatarul lui, se trage din Bucovina. Pe Tiger l-a ajuns bătrâneţea, dar judecata nu l-a lăsat. Mi-a spus: “Bine, Sake, semnez, că dacă eşti liniştită, latri mai puţin.”

Dar n-a mai fost nevoie. Ministrul de Externe a anunţat că ministerul şi-a refăcut socotelile şi a consta­tat că-şi poate permite să ţină deschis pe mai departe consulatul. Duminică, 13 februarie, petiţia strânsese 850 de semnături în pri­mele 28 de zile de la lansarea ei. Cam 30 pe zi. E mult? E puţin? A contat în schimbarea deciziei ministrului? N-a contat? Părerea mea e că da şi că mai multe semnături, în continuare, nu pot să facă decât bine.

Eu cam atât am avut de spus. Mai departe, îmi sare în ajutor Sorin, de la Dallas. Prin metode care-mi scapă, a re­uşit să-şi procure nou apăruta carte a unui corespondent din România al Paginilor.

***

Cristian Pătrăşconiu e un analist politic tânăr dar, de ani buni, pe val. De-acolo nu l-a dat jos nici măcar concedierea abuzivă de la Cotidianul, din vara lui 2009, când a preluat Nistorescu şefia (ziarul, în schimb, a expiat la sfârşitul aceluiaşi an). Cartea lui, Repere intelectuale ale dreptei româneşti (Humanitas, 2010), una de interviuri, promite să fie un bestseller.

Titlul are o ambiguitate calculată. Reperele in-te­lectuale sunt ideile vehiculate în interviuri sau intervievaţii înşişi? Cum cei zece intervievaţi sunt nume grele din spaţiul cultural românesc actual, ambele ipoteze mi s-au părut la fel de plauzibile. Prefa­ţatorul Valeriu Stoica, unul din foştii preşedinţi ai PNL, a reţinut numai varianta intervievaţilor.

Urmărind definirea dreptei româneşti actuale, cartea abordează aproape în egală măsură şi stânga, aproape în egală măsură întreaga lume occidentală, aproape în egală măsură istoria (comunistă, interbelică, a secolului XIX ori chiar mai îndepărtată). Este, pe ansamblu, o lectură foarte instructivă şi foarte agreabilă. Mă hazardez să spicuiesc câteva idei, cu speranţa că nu le deformez sensul prea mult.

Pentru Andrei Pleşu, bolile socio-politice ale României postceauşiste sunt descurcăreala şi fudulia. Pus în faţa unei decla­raţii proprii, din vremea când era om po­­­li­tic (“Eu nu sunt eu, eu sunt ministrul de Externe”), o explică afirmându-şi credinţa că, în funcţiile publice, rolul trebuie să prevaleze asupra persoanei (cu un reproş adresat lui Băsescu). Ca opţiune posibilă la kidnaparea termenului “conservator” (sinonim al dreptei) de partidul lui Dan Voiculescu (mogul al presei ieşit din mantaua securistă), recomandă citarea lui Nae Ionescu: “Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, sunt inteligent!”

Al. George este un scriitor surprins că mulţi îl consideră în primul rând om de idei. (Explicaţia, aşa cum o văd eu, e simplă: cei mulţi i-au citit doar articolele, nu şi cărţile). A devenit liberal fără efort, pentru că înainte de comunism a trăit într-un mediu liberal. Liberal a rămas şi în comunism ( “Asta ţinea de modul tău de a gândi”). Astăzi nu este un nostalgic al României interbelice (“Majoritatea românilor au acum un orizont pe care nu îl aveau nici unii boieri de pe vremuri”).

Virgil Nemoianu consideră că extrema dreaptă este monarhia absolută de drept divin, în timp ce nazismul (şi nu e singurul dintre intervievaţi cu aceeaşi părere) îşi are locul la stânga, alături de socialism şi comunism. Este stabilit în Statele Unite din anii ’70. Întrebat ce-şi aminteşte din ultimele zile de dinainte de plecarea definitivă, menţionează şi “zâmbetul trist al mamei din balcon”.

Pentru Neagu Djuvara, în cei 50 de ani de ab­sen­ţă a sa din România, ţăranul nostru s-a schimbat la port (a dat haina albă cu broderii pe-un pulover zdrenţuit), la regim alimentar (a schimbat mămăliga cu pâinea şi bea de zece ori mai mult) şi la caracter (dintr-un tip reputat blajin, a devenit unul agresiv şi răutăcios).

Vladimir Tismăneanu, singurul politolog din cei zece, îşi descrie în detaliu traseul opţiunilor ideologice de-o viaţă. Provenit dintr-o familie de “revo­luţionari marxişti” (tatăl, ajuns nomenclaturist comunist, este debarcat din funcţii în 1960), obţine, în 1980, la Bucureşti, un doctorat în filozofie pe o temă (spinoasă pentru autorităţi) de neomarxism umanist critic, părăseşte, în 1981, România pentru Franţa, ca adept al unei direcţii postmarxiste, un an mai târziu, ajuns în Statele Unite, devine – cu ezi­tări! – liberal, apoi neoconservator, pentru ca, în prezent, să se declare poziţionat la centru-dreapta. Trebuie să fii politolog ca să-ţi inventariezi cu atâta minuţie parcursul!

Nicolae Manolescu mărturiseşte că, în 1992, a candidat la preşedinţia României (din partea PAC-ului) fiind conştient că n-are nicio şansă. (Americanul Donald Trump n-ar înţelege o asemenea atitudine, după cum rezultă dintr-un recent interviu dat britanicului care l-a înlocuit pe Larry King). Crede că a pierdut candidatura CDR în faţa independentului Emil Constantinescu pe motiv de gelozie între partide. Îl declară pe Gigi Becali cel mai comic politician român al ultimelor două decenii.

Gabriel Liiceanu crede că a avut trei mari şanse în România comunistă. Prima: spre deosebire de părinţii lui, n-a cunoscut România dinaintea comunismului şi, astfel, n-a fost paralizat de nostalgia după o inaccesi­- bilă viaţă în libertate. (Ideea rezonează cu experienţa diasporei, la prima şi la a doua generaţie. Aş spune că fiecare se laudă cu ce are.) A doua: a învăţat bine. (Aş spune că asta nu-i o şansă, ci un merit!). A început să publice în vremea lui Ceauşescu, nu cu zece ani mai devreme, când apropierea de Noica l-ar fi sortit închisorii.

Andrei Cornea constată că, în Occident, stânga a fost mereu refor­mistă, iar dreapta, conservatoare; în actuala Europă de Est, e invers. În Occident, stânga câştiga voturi în marile oraşe, cu predilecţie printre ti­neri, iar dreapta se baza, în primul rând, pe populaţia vârstnică din mediul rural. Din nou, în actuala Europă de Est e invers. Se poate trage concluzia că, indiferent de ce vor stânga şi dreapta, tinerii din marile oraşe sunt mereu reformişti, în timp ce bătrânii de la sate sunt mereu conservatori?

Horia Patapievici îşi cere dreptul “la nişte răspunsuri lungi, tihnite, digresive”. Din ele aflăm că, odată cu apariţia creştinismului, valoa­rea supremă a omului a devenit mântuirea sufletului, iar sportul lui favorit, crima din motive religioase. Modernismul, născut în Evul Mediu, i-a dat omului alte valori supreme, bunăstarea şi sănătatea corpului şi un alt sport favorit, crima din motive politice. Binomul stânga revoluţionară – dreapta conservatoare a fost adus de Revoluţia Franceză. Anterioară ei cu puţin, Revoluţia Americană a definit cadrele modernităţii clasice, întregul sistem politic american situându-se, de la înfiinţarea lui, la dreapta.

Lucian Boia consideră că lumea cea mai bună, care este Occidentul, a ajuns la un echilibru între liberalism şi social-democraţie. Întrebat dacă şi România merge în aceeaşi direcţie, dă un răspuns probabil onest şi, cu siguranţă, simpatic: “Nu ştiu în ce sens merge lumea, nu am nici cea mai mică idee.”