Iată-ne ajunşi la al 250-lea număr de ziar. Sigur că e de prost gust să faci caz de evenimentele din viaţa propriei publicaţii; vă răpesc o clipă doar pentru că e o performanţă care apare rar de tot în viaţa ziarelor comunitare. Cele mai multe se sting în jurul pragului de 100 (care e, şi el, suficient de greu de atins), pentru că entuziasmul unor oameni prost plătiţi (sau voluntari) se stinge, inevitabil, în timp.
Cred că noi am trecut de 10 ani pentru că nu ne-am apucat de treabă din lipsă de altceva sau pentru vreo ambiţie oarecare – vedetism, influenţă politică ori alte bazaconii. Nu se cade să vorbesc despre motivaţiile celorlalţi din echipă, aşa că o să mă refer la mine. Păcat, ei au poveşti mai interesante.
A mea e banală: aceea a tocilarei care poate urma orice carieră, fiindcă e bună la toate, fără să aibă, de fapt, vreun talent. Când m-am hotarât să dau la Jurnalism, în 1992, m-a stimulat teribil (şi speriat îngrozitor) faptul că eram 10 pe loc (la medicină scăzuseră la 3 pe loc în anul acela).
Asupra unor experienţe din facultate poate mă voi opri altădată; acum fac un salt până la venirea în Canada, în 1999. Cred că mulţi am trecut prin asta: fenomenul căderii pernelor. Eşti o mică vedetă în lumea ta (s-a nimerit că eu apăream “pe sticlă”, la TVR Internaţional), ajungi aici convins că repede vei muta munţii şi te trezeşti mic şi prost, întrebându-te de unde ar trebui să începi.
Dacă nu-ţi place ideea cu ajutorul social, într-o săptămână începi să lucrezi. Ziua. Serile ţi le petreci pe la cursuri. Orice cursuri. Sunt, oricum, mai interesante decât conversaţiile de la locul de muncă (unul musai mizer, care te secătuieşte prin banalitate).
Limbile n-au fost o barieră – vorbeam de mică franceză-engleză şi citisem în una sau alta inclusiv toată bibliografia din facultate. Altfel, nici nu mi-aş fi pus problema să emigrez. Dar, ce să vezi? M-am dumirit repede că, dintre colegii mei de generaţie formaţi aici, la facultăţile de profil, majoritatea nu pătrunseseră încă în lumea presei adevărate din Canada. Mai o colaborare ici, mai un articolaş colo, mulţi jurnalişti “de souche” lucrau încă prin baruri (sau depozite, sau hoteluri) ca să se întreţină.
Şi uite ce uşor mi-am pierdut curajul. Greşeală. De fapt, era doar o chestiune de timp, fiindcă e mare nevoie, cam în toate domeniile, de oameni serioşi, integri şi muncitori. Dar asta aveam s-o aflu mai târziu, lucrând într-o bancă.
Încă de la venire, nu m-am putut opri să nu judec aspru emisiunile tv difuzate pe posturile canadiene. Era profesia mea. Şi era făcută cam prost – în România, lucrurile de calitatea aceasta aveau două scuze: 1. erau produse de “dinozauri” (relicvele televiziunii ceauşiste, care colcăiau şi încă mai sunt prin TVR); 2. erau făcute cu buget foarte mic (mult mai mic, îmi imaginam eu, decât în cazul celor de-aici). Aveam dreptate doar parţial, dar nu zăbovesc, fiindcă ar însemna să intru într-o mulţime de detalii tehnice.
Nici ziarele canadiene nu-mi păreau mai bune decât cele din România. Iar greşeam: de fapt, mă îngrozise faptul că Journal de Montréal era cel mai popular (dacă aţi venit în ultimii doi ani, mulţumiţi-i lui Péladeau pentru lock-out, pe bune!).
De presa comunitară, ce să mai vorbesc. După ce, ani de zile, te contrezi cu profesori sau şefi pe chestiuni de oarecare fineţe, îţi ies ochii ca la desenele animate când vezi, bunăoară, pagini la rând presărate cu poze în care “jurnalistul” apare împreună cu intervievaţii (câteodată, el cu faţa şi invitaţii mai din spate, aşa), plăcinte de articole întinse pe foi întregi, evenimente precare ale căror cronici zăngănesc de superlative ş.a.m.d.
Cei care citiţi astăzi ziarele comunităţii române din Montréal, oricât de proaste ar fi ele, n-aveţi idee cât sunteţi de norocoşi dacă nu le-aţi “gustat” pe cele de acum 10 – 15 ani. E urât să dai cu noroi în cei dinaintea ta – s-au zbătut, poate, şi ei să facă ceva bun. De acord, nuanţez. Erau unele semnături interesante acolo, oameni care aveau lucruri de spus, dar impresia generală era un dezastru.
De altfel, am răsfoit, în ultimii ani, destule publicaţii comunitare româneşti din alte părţi de lume. Cele mai multe sunt execrabile. Unele merg până la acceptabil. Ceva bun încă n-am văzut. Dar, cine ştie?
Mai sunt doi ziarişti la Pagini Româneşti cu studiile făcute în acest domeniu (în treacăt fie spus, nu veţi găsi vreunul la celelalte publicaţii româneşti din Montréal – poate un colaborator, doi, dar nimeni din echipa de bază). Cât despre experienţa în mass-media centrală (nu vorbim de mici publicaţii locale), la Pagini împărţim între noi vreo 30 de ani. Spun asta ca să fie clar pentru toată lumea: ştim ce înseamnă presa, nu o facem la întâmplare şi nu ne-am culcat pe vreo ureche. Nu suntem prea fericiţi când stăm cu orele la telefon pentru a negocia 5 dolari la publicitate. Dar trebuie s-o facem şi pe asta, aşa cum am învăţat să le facem pe toate. Fiindcă “aşa-i modelul” în presa comunitară.
Nu contează, oricum ne e clar că, astăzi, în presa din România n-am fi avut ce căuta. Fiindcă, pentru noi, integritatea şi calitatea vin pe primele locuri. Iar în ţară valorile astea două sunt călcate de tot în picioare, în presă parcă mai rău decât în alte domenii. Şi mare noroc am avut: pe parcursul anilor, ni s-au alăturat în echipă oameni cu idei, cu lecturi, cu anvergură (ba chiar şi-un căţel!), pentru care valorile astea nu-s vorbe goale.
O ultimă remarcă: dacă sunteţi în căutare de publicitate ieftină, mai sunt trei ziare româneşti la Montréal! Nu vă pierdeţi vremea, la noi e cel mai scump. Suntem altfel. Nu scriem mare că un interviu e în exclusivitate, pentru că e normal ca el să fie aşa, nu ne preocupă dacă am fost primii sau ultimii care am scris despre ceva, pentru că ştim că important este cum o faci, nu punem titluri cu roşu, verde sau albastru fiindcă ne place decenţa, nu încărcăm paginile cu materiale culese de pe net ca să “dăm multă informaţie”, ci selectăm, scurtăm la sânge şi organizăm totul pe criterii de proximitate (de altfel, de când avem din nou apariţii lunare, ne axăm pe sinteze şi comentarii, cum e şi firesc).
Şi o noutate: ne-am schimbat site-ul. Vizitaţi-l din când în când, sigur o să găsiţi vreun lucru care să vă intereseze. Ne străduim să facem update zilnic. Adresa e aceeaşi: www.paginiromanesti.com
