De trei ori am vrut să părăsesc România

– un interviu cu Nicu Alifantis despre muzică, dragoste şi poezie –

Concertul lui Nicu Alifantis la Montréal, prevăzut pentru 11 februarie, a fost amâ­nat din cauza unor probleme de sănătate ale artistului. El va avea loc vineri, 18 martie 2011, de la ora 20.00. Biletele vândute rămân valabile, dar există o schimbare: spectacolul a fost mutat la o alta sală, mai mare: Théâtre Marcellin-Champagnat din Laval (275 rue Laval, H7C 1W8). Ceea ce înseamnă că toţi cei care nu au mai apucat bilete la concertul iniţial au acum posibilitatea să cumpere (din Librăria Pagini Româneşti – www.paginiromanesti.ca sau de la magazinele Balkani şi Transilvania). În aşteptarea spectacolului, vă invităm să citiţi interviul pe care ni l-a acordat Nicu Alifantis.

– Ne aflăm la câteva zile după momentul în care trebuia să aibă loc concer­tul dvs. Toată lumea vrea să ştie: vă simţiţi deja mai bine?

- Publicitate -

– Înainte de toate, aş vrea să vă mul­ţu­mesc pentru interesul pe care-l manifes­taţi în ceea ce priveşte starea mea de să­nă­tate. Da, mă simt mai bine, mi-a re­venit glasul, dar încă mai traversez o perioadă de convalescenţă, care probabil se va mai lungi 10-15 zile. A fost o viroză foarte pu­ternică, cu o reacţie extrem de agresivă, care m-a luat total pe nepre­gă­tite!

– Anunţul privind amânarea concer­tului de la Montreal a creat mari e­mo­ţii printre românii de aici. Apar des astfel de situaţii în viaţa unui artist?

N-am idee. Mi se întâmplă pentru prima dată şi tot pentru prima dată sunt pus în situaţia deloc plăcută de a amâna un concert din cauza unor probleme de să­nătate. Din păcate, s-a întâmplat taman cu aceste două concerte în Canada. Ce pot spune este că îmi pare nespus de rău, dar, doamnelor şi domnilor, hai să lăsăm la­men­tările de-o parte şi să vă a­nunţ cu bucurie că abia aştept să vă văd pe 18 martie la Montréal şi pe 20 martie la Toronto!

– Valentine’s Day a trecut, dar ne a­propiem de Dragobete, o sărbătoare tra­diţională în unele zone ale Româ­ni­ei, ca­re celebrează tot iubirea (24 februarie). Stăm de vorbă cu eternul ro­­mantic Nicu Alifantis, care este căsă­to­rit şi are două fete. Ce credeţi că este cel mai important într-un cuplu, ca să reziste în timp?

– Iubire, prietenie, respect! Restul e literatură, cu proza vieţii cotidiene şi cu poezia vacanţelor.

– Le cântaţi fetelor din viaţa dvs? Şi, dacă da, le cântaţi tot Alifantis?

– Deşi nu cânt acasă fetelor mele – pentru că de muzica mea sunt sătul până peste cap, iar alte cântece nu prea ştiu – nu vă ascund că mă simt extrem de bine ală­turi de soţia mea, Anca, şi de fetele mele, Maria şi Nataşa. Întotdeauna persoanele iubite sunt generatoare de motivaţie şi energie pentru tot ce faci.

– Aveţi o poveste de dragoste cu totul specială cu actuala soţie. Ne puteţi spune, pe scurt, ce v-a des­părţit şi ce v-a reunit până la urmă?

– Da, se pare că ştiţi ceva şi cum o mică telenovelă dă bine în orice interviu, iată povestea, pe scurt: ne-am cu­nos­cut în 1984 în Piaţa Romană nr. 9, ne-am plăcut, ne-am iubit, în 1986 a apărut fructul dra­gostei noastre, Maria. După câteva luni, drumurile noastre s-au despărţit, iar Anca s-a căsătorit mai târ­ziu cu un domn cu   ca­re a mai făcut un fruct, de astă dată al dra­gostei lor, pe nume Nataşa. După un alt timp s-a des­părţit de acel domn, iar în 1997 ne-am reîntâlnit, ne-am reiubit şi ne-am căsă­torit… Şi uite-aşa au trăit până la adânci bătrâneţi!…

– Într-un alt interviu spuneaţi că aţi fost tentat, la un moment dat, de ideea emigrării în Statele Unite. Cum de i-a trecut asta prin cap unui artist care are succes în ţara sa şi ce nu a mers până la urmă de aţi decis să nu mai faceţi pasul?

– Au fost trei momente în existenţa mea când am dorit să părăsesc România. Eram mai tânăr şi sângele curgea mai nă­praznic, iar Germania, Italia şi Ame­rica mi se părea că îmi fac cu ochiul. Mai târ­ziu, când am constatat că îmi place la nebunie ce fac şi că meseria mea e legată om­bilical de limba română, am decis că e mai bine pentru mine să rămân un artist mio­ri­tic. Acum, mai ales acum, în 2011, când mă trezesc dimi­nea­­ţa şi mă uit în oglindă şi nu văd nici o perspectivă pentru mine şi familia mea, dacă n-aş avea 57 de ani şi aş face orice altceva, nicidecum muzică, aş pleca mâncând pământul, fără să mă mai uit în urmă, la plaiul miori­tic, şi mai ales fără să-mi pară rău.

– Cred că nu exage­răm dacă spu­nem că toată cariera dvs. a stat sub zodia literaturii: mu­zica pentru spectacolele de teatru, iar apoi muzica de pe albume – începând cu După melci, pe versurile lui Ion Barbu şi pâ­nă astăzi. Ajută frec­­ven­tarea literaturii bune inspiraţia muzicianului?

– În ceea ce mă priveşte, pot spune că da. Am fost şi sunt un mare iubitor şi consumator de poezie şi asta o datorez profesorului meu de literatură din liceu, domnul Nicolae Ungureanu, căruia îi mul­ţumesc şi pe această ca­le pentru dra­gostea pe care ne-a insuflat-o pentru po­ezie şi, în general, pentru citit. Cred că pentru cineva ca mi­ne, care nu e în stare să-şi scrie texte cu valoare poe­ti­că pentru muzica pe care o face, e foarte important ca mesajul unui cântec să fie îm­brăcat într-o haină poetică, valoroasă. Ar mai fi de spus că orice poezie are o mu­zicalitate a ei pe care, dacă ai desco­pe­rit-o, cântecu’ e ca şi făcut!

– În cazul compoziţiilor dvs., po­e­zia vine din muzică sau muzica din po­ezie?

– De cele mai multe ori, adică în proporţie de 99%, muzica se naşte din poezie. Sigur că asta numai după ce a­jung la un numitor comun cu ceea ce a vrut să comunice poetul. E foarte important să doreşti ceva anume, dar şi mai im­portant este să găseşti ceea ce tu sim­ţi şi ai vrea să comunici, apelând la versu­rile poetului în aşa fel încât să pară că sunt ale tale.

– După 1990, mulţi dintre artiştii de dinaintea Revoluţiei n-au mai interesat publicul. Sunteţi una din ex­cep­ţii: aţi fost cunoscut şi apreciat înainte de ‘90 şi sunteţi şi după. Artiştii care au continuat să aibă succes la public au fost în special din zona folk  sau rock (vorbim de artişti ca Valeriu Sterian, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu sau de trupe ca Phoe­nix, Iris). De ce credeţi  că s-a întâmplat acest lucru?

– Eu cred că totul pleacă de la faptul că artiştii care au rezistat în timp au avut ceva de spus prin ceea ce au făcut, indife­-rent de curentele muzicale la mo­dă, sau de contextul social-politic al perioadei res­pec­­tive, sau de trecerea timpului. Mai cred că, în clipa în care un ar­tist şi-a desăvârşit personalitatea şi şi-a găsit drumul în arta pe care o face, valoarea operei sale începe să îşi spună cuvântul. Aş mai adăuga că e foarte important ca artistul, prin opera sa, să fie bi­ne ancorat în prezent, să fie un artist al zilei, deschis la tot ce înseamnă progres şi noutate, bineînţeles fără să facă rabat la personalitatea şi opera sa. Toate acestea îl vor ajuta enorm pe artist să-şi păs­treze fanii generaţiei sale, dar să şi trezească interesul celor mai tineri consu­ma­tori de artă.

– Există o cheie a succesului lui Nicu Alifantis? Cum este să ai succes continuu de peste 35 de ani?

– Am fost permanent preocupat să fiu la zi cu ceea ce m-a interesat din do­meniul muzical, am ascultat foarte mul­tă muzică, de toate felurile, am învăţat tehnică de studio, am cântat mult, am călătorit, am cu­noscut oameni din diver­se domenii artisti­- ce, am încercat să învăţ de la fiecare câte ceva, am încercat să mă păstrez tânăr în suflet, să îi dau min­ţii tot timpul de lucru, am dorit şi am avut şansa de a fi permanent înconjurat de muzicieni de va­loare, am deschis o­chii către generaţia tânără de artişti, am învăţat că fiecare spectacol reuşit nu e doar o mulţumire de sine, ci în primul rând o mare obligaţie, am crezut în mine şi în ceea ce fac şi, mai ales, am crezut în pu­blicul meu. Dacă toate acestea pot fi numite o cheie a lon­ge­vităţii artistice, nu neapărat a succesului, aş spune eu, atunci înseamnă că asta e!

– Interesul pentru poezie este as­tăzi extrem de redus. Am observat asta şi în cadrul librăriei noastre. Credeţi în viito­rul poeziei? Poţi avea acelaşi fior atunci când citeşti versuri pe un e-reader gen Kindle?

– Nimeni nu mă va convinge vreodată că interesul pentru poezie va dispă­rea. E ca şi cum ai spune că sunt pe cale de dispariţie dragostea de frumos, sensibilitatea, tandreţea, iubirea, prietenia. Toate acestea au viitor pentru că ţin de suflet şi vor dăinui cât omul. În ceea ce mă priveşte, recunosc, încă mai am nos­talgia pipăitului hârtiei, îmi place să aud foşnetul paginilor, cum îmi place să ascult muzica pe vinyl. Dar dacă există  persoane care citesc, chiar şi poezie, pe un e-reader, nu mi se pare deloc alarmant şi nici îngrijorător. E doar o propunere a tehnologiei acestui secol.