Ierarhii inocente

Într-un trist clasament al handicapului, dacă e posibil aşa ceva, am considerat întotdeauna orbirea, congenitală sau dobândită, forma extremă de traumă. Mă gândesc la orbirea totală; cea parţială, corectată, cât de cât, cu tot felul de proteze – ochelari cu lentile sofisticate şi alte tehnologii moderne – nu intră în acestă subiectivă ierarhizare. Două întâlniri cu doi orbi, tineri fără veleităţi culturale, dar cu un acut simţ al trăirii, m-au dirijat spre o pistă inedită: sexualitatea celor loviţi de această boală nemiloasă.

Să tot fie vreo trei decenii de când am fost, pentru câteva zile, internat într-o unitate medicală aşezată la poalele unei cetăţi medievale dintr-un mic oraş transilvan. Era un fel de sanatoriu, deşi numele mi se pare prea aco­peritor pentru modesta clădire ce găzduia un serviciu de terapie având câteva saloane, o sală de medicină sportivă şi, dacă îmi amintesc bine (trecut-au anii!), o mică piscină, totul organizat în jurul unui izvor de apă sărată. Un uşor accident produs de o cădere pe terenul de tenis necesita, printre altele, un masaj pe durata câtorva zile, întâmplare care m-a dirijat spre acest loc. Cel care se ocupa de procedura res­pectivă era un tânăr în jurul a treizeci de ani. Oche­lari fumurii, fizic plăcut, respectuos, o anumită instrucţie, multă volubilitate, şi, lucru curios, mişcările nu trădau severul handicap.  Era originar dintr-un sat pierdut într-o vale a Apusenilor, dintr-o familie săracă cu o droaie de copii, trăind la limita supravie­ţuirii. Pe lângă grija zilei de mâine, o cecitate ereditară făcea ravagii printre membrii familiei. În vacanţe, cutreiera oraşele apropiate şi, împre­ună cu un frate mai mare, văzător, bătea din poartă în poartă, încercând să vândă lucruri de artizanat popular: umeraşe, cârlige de rufe, linguri de lemn etc. Un bine­voi­tor, deschizându-i uşa, l-a poftit în casă, unde i-a ascultat povestea vieţii. A fost impresionat şi l-a luat sub aripa lui ocrotitoare, dirijându-l spre o şcoală cu profil me­dical, care avea şi o clasă pentru cei lipsiţi de vedere. După absolvire, fusese repartizat la această unitate medicală.

Discutăm de una, de alta, în timp ce îşi face conştiincios treaba. Citeşte în Braille diverse scrieri, e la curent cu evenimentele politice şi mai ales sportive, caută să se informeze atât cât îi permite handicapul. De altfel, majoritatea maseurilor din acest departament (secţie, cum îi spun ei) sunt orbi, în diferite grade. Îi mărturisesc, mai pe ocolite, că mi se pare o boală teribilă, că medicina caută soluţii care pot alunga întunericul şi, de ce nu, izbânda dobândirii ve­derii nu-l poate ocoli.

Pare mirat de vorbăria mea, iar replica mă pune pe gân­duri: “Sunt boli mult mai crunte decât orbirea”. “Care?”, l-am întrebat. “Impotenţa, de exemplu”. Am rămas perplex!

Au trecut ani şi povestea tână­rului a rămas ascunsă într-un pliu şifonat al memoriei mele.

Cecitatea progresivă a lovit pe  mulţi creatori, ca să ne referim numai la ei, diminuându-le potenţialul creator. Homer, Milton, Borges, cu toţii au suferit de acest dramatic sindrom. Într-o convorbire cu Alberto Manguel (Chez Borges), autorul cunoscutei Poema de los dones îi mărturiseşte tânărului său prieten: “Cecitatea este o ironie a lui Dumnezeu, care mi-a dat cărţile şi noaptea”. Nu acuza, nu blestema, era  împăcat cu soarta – vederea începuse să-i scadă de la treizeci de ani, ca pe la cinci­zeci şi opt să ajungă să nu mai vadă –, asumându-şi docil ereditatea: bunicii englezi, amândoi morţi orbi, iar tatăl lui Borges îşi recâşti­gase ve­-­derea printr-o operaţie, cu câţiva ani înainte de moarte.

Citind biografiile câtorva celebri scriitori orbi, nu am detectat nimic relativ la viaţa lor sexuală. Informa­ţiile erotice sunt aluzive, învăluite în mister. Greu, dacă nu imposibil de găsit ceva care să satisfacă o “anume” curiozitate a celor care scormonesc în viaţa intimă a creatorilor. Eu, recunosc, am abandonat repede căutarea, poate şi din lipsa unei afinităţi stimulatoare. În schimb, un cititor pasionat de subiect poate să-şi facă o idee citind operele celor loviţi de acest sindrom, analizând minuţios personajele – unde, de obicei, scriitorul pune multe din viaţa lui, din cele autentic trăite. Un ochi atent, un acut simţ introspectiv nu lasă fără satisfacţii pe cel pasionat de asemenea curiozităţi.

În preajma Anului Nou 2011, pe o pârtie de ski din apropierea Montréalului, trag o căzătură zdravănă. Medicul de familie mă trimite să-mi fac analizele necesare, apoi ajung  la o clinică privată, nu departe de domiciliu. Printre procedurile medicale mi se recomandă şi câteva şedinţe de massothérapie. Nimeresc la un maseur orb din naştere, nu cred că avea mai mult de patruzeci de ani. Pasionat de hockey şi, de aşteptat, înfocat suporter al celebrei echipe montrealeze Les Canadiens. Meciurile le ascultă în transmi­sie radiofonică şi cunoaşte, ca nimeni altul, istoria clubului de la înfiinţare şi până în prezent, întâmplări hazlii din lumea hockey-ului, anecdote puse pe seama marilor jucători care au trecut prin acest club celebru în cei peste o sută de ani de la înfiinţare. Dar câte nu ştie! Mă întreabă câte ceva: din ce ţară vin (accentul, bată-l!), ce lucrez, ce şcoli am urmat, despre familie, pasiuni culturale, sportive, ba chiar dacă am o “blondă” în afara căsniciei, lucru destul de frecvent în această parte de lume.

Îmi povesteşte, la rându-i, secvenţe din viaţa lui. Vine dintr-o provincie săracă a Canadei, din Terre-Neuve-et-Labrador. Şi-a petrecut copilăria într-un sat de pescari de pe malul Atlanticului, într-o familie numeroasă, în care drogurile şi alcoolul au făcut rava­gii. O organizaţie guvernamentală pentru protecţia copilului l-a orientat spre o şcoală pentru nevăzători, cu specializare în domeniul masajului, mese­rie frecventă aici printre cei loviţi de acest sindrom. Smuls din perimetrul sărăciei şi al viciu­lui, viaţa lui s-a înscris pe o traiectorie normală. A întemeiat o familie, iar soţia – afectată şi ea de o orbire parţială – poartă ochelari cu multe dioptrii, care-i asigură totuşi o libertate de mişcare. S-au cunoscut cu ani în urmă în această clinică, unindu-şi destinele. Sunt mulţumiţi şi împăcaţi cu soarta, îmi spune pe un ton neutru. Au o fată în clasa a doua primară, fără probleme de vedere, dar îmi mărturiseşte sincer că se teme de blestemul eredităţii pentru micuţa Leila.

Mă întreabă ce am citit în ultimul timp, dacă am vreun scriitor preferat din Québec şi, lucru important!, dacă mă interesează literatura erotică. Îmi aminteşte de o autoare, Lisa Murphy, o fotografă canadiană, necunoscută mie, care a conceput o carte erotică în Braille: o succesiune de planşe, un fel de nuduri, am înţeles, cu contur tactil. Cartea se numeşte Le livre d’érotisme pour aveugles şi este un best-seller în lumea nevăzătorilor. Cum preţul ei (225 de dolari – aveam să aflu) îi depăşea posibilităţile financiare, apelase la un prieten, care i-a împrumutat-o “pe termen scurt”. Precizează asta ca să înţeleg despre ce carte valoroasă e vorba şi prin câte mâini mai are de trecut!

Este ajunul Anului Nou şi, la sfârşitul şedinţei, ne urăm cele cuvenite: Bonne Année! Bonne Santé!

Îi strâng mâna, iar după câţiva paşi aud în urma mea o urare inedită: “Bonne Érection!”

Brusc, mi-am adus aminte de acel copil orb din ţara Moţilor, care-mi mărturisise că impotenţa este handicapul suprem, nu cecitatea, cum credeam eu.

Inserţia sexualităţii în orizontul handicapului este capabilă de răsturnări de clasamente, mai mult sau mai puţin subiective. Şi, probabil, pentru fiecare bătut de soartă există o boală mai atroce decât cea de care suferă el. “Ar fi putut fi mai rău”, iată o sintagmă care te ajută să te menţii pe linia de plutire. Lecţia celor doi nevăzători m-a lecuit pe veci de utopia ierarhizării suferinţei.