Populismul loveşte Europa. Suedia, Belgia, Olanda, Ungaria sau Austria sunt doar câteva dintre statele în care partidele extremiste au câştigat teren, în ultimul an, în urma alegerilor legislative. Discursul lor anti-islamic, anti-imigraţie şi ultra-protecţionist nu mai şochează, aşa cum se întâmpla în urmă cu zece ani, când asocierea lui Jörg Haider la majoritatea guvernamentală din Austria a atras sancţionarea europeană a acestei ţări.
Criza economică şi financiară aduce noi temeri şi scoate la iveală vechi clişee: unii acuză Germania că vrea să domine din nou Europa, alţii deplâng laxismul bugetar cronic – şi tradiţional – din ţările mediteraneene, în Irlanda, presa vorbeşte despre străinii care vor să cumpere ţara etc. Crizele accentuează diferenţele şi ridică ziduri. Pierre Manent, unul dintre cei mai mari gânditori europeni contemporani, face o analiză a fenomenului: “situaţia e dificilă pentru că naţiunile sunt slăbite, iar proiectul european, conceput ca o construcţie a instituţiilor supra-naţionale, îşi atinge limitele”. Ideile şi partidele populiste câştigă teren în faţa unor partide tradiţionale de stânga sau de dreapta care nu mai reuşesc să se plaseze între stat-naţiune, Europa şi mondializare.
Ultimul exemplu în acest sens s-a întâmplat în Franţa. Mai multe sondaje de opinie, publicate la începutul lunii martie, arată că Marine Le Pen, liderul extremei drepte, se situează pe primul loc în intenţiile de vot ale francezilor. Ideile ei sunt simple (sau simpliste, mai bine zis) şi clare: în Franţa sunt prea mulţi imigranţi, unele forme de practicare ale religiei musulmane sunt ameninţătoare pentru populaţia majoritară, iar Franţa trebuie să iasă din zona Euro, deoarece moneda europeană a provocat inflaţie. În faţa unor sloganuri e mai greu de răspuns cu argumente, chiar dacă pot fi arătate statistici cu aportul pozitiv al imigranţilor la economia franceză, cu faptul că din 5-6 milioane de musulmani din Franţa doar foarte puţini sunt practicanţi sau că moneda euro a reprezentat o pavăză în faţa crizei mondiale şi că inflaţia nu a fost mai mare cu euro, decât ar fi fost fără el.
Mai aproape de România, în Ungaria, partidul extremist Jobbik a obţinut 17 % la alegerile parlamentare din primăvara trecută. Jobbik e o formaţiune eurosceptică, xenofobă, cu puternice accente rasiste. Prin scorul obţinut la ultimele alegeri, Jobbik a devenit cea de-a treia forţă politică din Ungaria.
Ce se întâmplă însă în România? Sondajele arată că terenul este propice pentru apariţia unei mişcări populiste. Criza economică a lovit puternic, românii fiind serios afectaţi de scăderea salariilor şi de creşterea preţurilor. Încrederea în instituţiile statului şi în clasa politică “tradiţională” este la cele mai scăzute cote din ultimii 20 de ani. Există deci o nemulţumire puternică; ea şi-ar putea găsi exprimarea într-o formaţiune populistă, care să vină cu răspunsuri protectoare şi simpliste la grijile de zi de zi. Există însă aşa ceva? Să vedem. Partidul România Mare e condus, de 20 de ani, de Corneliu Vadim Tudor, care a obosit. Retorica lui xenofobă nu mai aduce voturi, chiar dacă mai face ceva rating la televizor.
Ultima performanţă electorală va rămâne, probabil, intrarea în Parlamentul European, la alegerile din 2009.
Un alt lider populist, mai frust decât Vadim Tudor, este Gigi Becali. Cu un discurs precar, împănat cu referinţe la fotbal, tradiţii şi Dumnezeu, ajutat de televiziuni generaliste sau de ştiri, Becali reuşise, la un moment dat, să îşi transforme notorietatea în voturi. Criza economică i-a mai redus din avere şi din aplomb. Nici televiziunile nu îl mai curtează, iar declaraţiile lui apar acum mai mult la rubrica “fapt divers”.
Mai există însă cineva: Dan Diaconescu, realizator de emisiuni şi patron de televiziune. Recent, a înfiinţat un partid, Partidul Poporului, al cărui preşedinte este şi pe care îl promovează în fiecare seară la televiziunea pe care o conduce, OTV. Discursul lui este un ghiveci, care merge de la oferirea a 20 de mii de euro fiecărui român (după câştigarea alegerilor de către PP) până la confiscarea averilor. Sondajele îl creditează cu aproximativ 10-15 la sută din intenţiile de vot, dar partidul său există mai mult la televizor decât în teritoriu, iar Dan Diaconescu are atâtea probleme cu justiţia, încât acestea i-ar putea nărui visurile electorale.
Pe scurt, există loc suficient pentru o mişcare populistă în România, dar lipsesc deocamdată liderul şi cele câteva idei clare care să o transforme într-un partid ameninţător.
