Faţetele războiului

În orice război, pe lângă tristeţe, durere, lacrimi şi cadavre, apar şi momente incredibile, care întregesc tabloul cenuşiu al câmpului de luptă. Pe fondul explo-zii­lor neîntrerupte, în tranşeele pline cu noroi şi sânge, zăceau vitejii anonimi. În acest adevărat infern au avut loc uneori întâmplări paradoxale; protagonişti au fost, cel mai adesea, oameni simpli.

Ne oprim la o noapte specială, începută în seara zilei de 26 iulie 1942, o noapte linişită, după două zile de lupte înverşunate. Întâmplarea a avut loc în apropiere de localitatea Zimleanskaia, unde înaintarea trupelor române spre Don a fost uşurată de o întâmplare neobişnu­ită. În­tre poziţiile fortificate ale belige­ran­ţilor se afla o imensă bostă­nă­rie, distru­să, în mare parte, de exploziile zilei preceden­te. Câţiva pepeni verzi rămăse­seră în­tregi, neciuruiţi. Aceste roade ale verii au mai multe denumiri. În Oltenia, poar­tă numele de lubeniţă, în Bulgaria, lube­nică, în Moldova şi Ucrai­na, harbuz. La lumina lunii, fructele uriaşe, înconjurate de vrejuri, sclipeau precum căştile de o­ţel ale unor luptători care se strecoară tiptil, ca să atace prin surprindere.

Spre seară, când tirul luptelor a în­cetat pentru scurt timp, soldatul Bădă­nac, un talentat lăutar din Meli­neşti (Dolj), a cerut căpitanului Antonie Dioş­teanu permisiunea să plece între linii, să aducă în raniţă o lubeniţă mare. Mulţi dintre cei plecaţi la luptă uitaseră, de multă vreme, gustul delicios al acestui fruct. Cu toate că respectivul coman­dant l-a refuzat, os­ta­­şul năbădă­ios nu a respectat ordinul şi a plecat pe furiş. Tot căutând pepenele în plin întu­neric, s-a apropiat prea mult de liniile inamice. După câteva rafale, el a fost rănit la picior şi luat prizonier de sovietici. Nimeni n-ar fi putut atunci să prevadă că această acţiune va aduce mari avantaje pentru români.

În ziua precedentă, sovieticii ră­mă­seseră fără trei ofiţeri de mare valoare şi fără comisarii politici, cu epoleţi verzi, care îi împuşcau pe combatanţi în ceafă dacă nu plecau la atac. Politrucii, cu­prinşi de laşitate, fugiseră, după ce şi-au dat seama că greşiseră când îi executaseră, în tranşee, pe căpitanii sovietici Vitenco, Pavlov şi Botnarenco, acuzaţi de înaltă trădare. Aceşti ofiţeri au fost trei strategi de un înalt profesionalism, specialişti în arta luptelor la câmp des­chis; ei au fost acuzaţi că au întârziat, în mod nejustificat, atacul. Prin pierderea lor, capa­ci­tatea de apărare a poziţiilor ocupate a fost mult slăbită. În aceste condiţii, infanteriştii ruşi erau derutaţi, cuprinşi de panică; dispera­rea domnea pretutindeni. Printre ei erau mulţi basara­be­ni, vorbitori de limbă română.

Prizonierul Bădănac i-a lămurit că este mai bine să se predea, deoarece comandantul româ­nilor era om cumse­ca­de, de onoare, iar efectivele româneşti din acel sector erau cu mult mai numeroase şi mai bine înarmate. Soldaţii au fost convinşi că vor avea parte de un prizonierat supor­tabil sau chiar vor fi lăsaţi să plece la ca­sele lor, mulţi fiind răniţi şi bolnavi, să­­tui să mai lupte pentru o cau­­ză considerată pierdută, la acea da­tă. Condiţiile au fost accep­tate ierarhic de toţi comandanţii români. Cert este că din această întâm­pla­re neobişnuită a rezultat o spărtură imensă a frontului spre fluviul Don. Soldatul Bădănac a fost avan­sat şi decorat. Transportat pe tar­gă de sovietici, în acea noapte de po­mină, nu s-a lăsat până nu a adus şi pepenele do­rit.

O altă întâmplare, care face parte din ingredientele războiului, s-a desfă­şu­rat în curtea imobilului din bulevardul Carol I, numărul 72, din Craiova. În clă­dire rămăseseră soţia şi fiul cel mare al că­pitanului Dioşteanu, ofiţer plecat de­parte, care a căzut, grav rănit, aproape de Volga. Într-o dimineaţă a sfârşitului de an 1941, cinci ostaşi ai trupelor  germane staţionate în gara Craiova, în drum spre Stalingrad, au cerut permisiunea locatari­lor să se spele la fântâna din curte. Erau simpli combatanţi, care şi ei se în­tre­bau ce căutau pe un front prea îndepărtat, la mii de kilometri distanţă de familiile lor. După ce s-au spălat, tinerii soldaţi germani au mulţumit, ofe­rind gazdei câteva conserve, ciocolată, pachete de unt şi bom­boane fondante. Au schimbat câteva cuvinte chiar cu Mircică. Nu a fost uitată ni­ci Lola,  căţeluşa fiind şi ea servită cu o conservă. Lola a mulţumit cu ample miş­cări de coadă. S-a lăsat, după aceea, mân­gâiată. A perceput prie­tenia celor din jur; îşi dădea seama că e alintată, chiar dacă tandrele cuvinte erau rostite într-o altă limbă decât cea cu care ea era obişnuită.

Spre sfârşitul lunii septembrie, 1944, şapte soldaţi ai armatei sovietice eliberatoare, atraşi de dimensiunea impo­zantă a casei, au intrat cu forţa în aceeaşi curte, spărgând poarta; au spart şi uşa de la intrare şi au luat tot ce era mai valo­ros în casă. Primul obiect râvnit a fost ceasul de masă. Au mai luat câteva bibelouri de argint, râşniţa manuală de măcinat cafea, crezând că e din aur, sti­loul, lanterna şi alte obiecte de dimensiuni reduse. Nu au luat aparatul de radio Philips, probabil de teamă să nu fie pedepsiţi de superiori.

În acele clipe dramatice, de tensiune maximă, Marieta, soţia căpitanului, se baricadase în pivniţă împreună cu cei doi fii, Mircică, în vârstă de şapte ani şi Ion, care abia împlinise şase luni. Spaima atinsese cote maxime. Şansa de a nu fi găsiţi s-a datorat, pe cât se pare, faptului că pră­dătorii au fost mulţumiţi de recoltă, ple­când veseli cu bunurile adunate. Satis­făcuţi, au renunţat să mai caute şi în alte încăperi sau poate că au auzit sunând adunarea, pentru continuarea marşu­lui spre Berlin. Înainte de a părăsi incinta, prietenii elibe­ratori au redus-o la tă­ce­re, cu o rafală de pistol automat, pe Lola, bă­trâna căţe­luşă, care îi asurzea cu lătratul ei neobosit. După aceea, într-o vese­lie totală, ruşii au agăţat în gard cadavrul legat în lanţ, simboli­zând victoria barba­rismului asupra unui animal nevinovat, împuşcat şi apoi spânzurat.

S-a constatat o mare deosebire în­tre felul cum s-au comportat cei în­fie­raţi de comunişti ca hidre fasciste şi Ar­ma­ta Ro­şie prietenă, care ne-a dezrobit ţara de jugul  hitlerist.

Spre seară, ani­malul  a fost îngropat în grădină, unde, pe mor­mântul afânat, Mircică a înfipt, suspi­nând, o cruce mică, împle­tită din două crenguţe de salcie plângă­toare. Multe zile la rând se ducea discret în acel loc trist, cu câte o floare, încer­când printre lacrimi s-o întrebe, candid, pe cea care îi fusese prietenă de joacă: De ce oamenii răi înving?

În acest timp, căpitanul Antonie Dioşteanu zăcea prin diferite spitale, suportând şapte operaţii, deoarece rănile războiului nu se vindecau. Medicina era prea săracă pentru a face minuni. Orga-­nismul slăbit trebuia să lupte singur pentru a învinge. Sănătatea precară nu i-a impresionat pe anchetatorii comunişti de mai târziu care, în timpul violentelor interogatorii, l-au catalogat ca duşman al poporului.

Note: Georgică Bercea Florea, coordonator, Din dosarele comunismului, drama ofiţerilor români, Editura Arves, Craiova, 2010.