Mircea Lucescu scrie istorie în fotbalul din Ucraina, după ce echipa antrenată de el, Şahtior Doneţk, s-a calificat – pentru prima dată în istoria clubului – în sferturile de finală ale Ligii Campionilor, cea mai prestigioasă competiţie de club din Europa, la fotbal.
Şahtior a învins, acasă, pe AS Roma, cu un scor de forfait, 3-0, după ce câştigase şi meciul tur, cu 3-2. Nu intru în detaliile partidei din Ucraina, dar vreau să subliniez faptul că scorul general a fost de 6-2 în favoarea ucrainie-nilor, ceea ce ne scuteşte de orice comentarii.
În acest timp, Răzvan Lucescu, fiul lui Mircea Lucescu, se află în fruntea unei echipe naţionale a României care este pe punctul de a rata (pentru a câta oară?) o calificare la un turneu final important. Din cele 11 partide disputate în 2010, atât oficiale cât şi amicale, Naţionala României a câştigat un singur meci, a pierdut 5 şi a remizat de alte 5 ori. Un bilanţ care vorbeşte de la sine despre dezastrul din fotbalul românesc.
Sunt însă semne că anul 2011 va fi şi mai prost, dacă ne gândim că vor urma meciuri cu echipe importante din fotbalul mondial: Brazilia, Argentina, Columbia, în meciuri amicale sau Franţa, în meci oficial.
Evoluţia echipei naţionale reflectă însă situaţia tristă din competiţia internă, unde echipele fanion ale fotbalului românesc – Steaua, Dinamo, Rapid sau Craiova – nu au mai câştigat campionatul de ani buni şi unde antrenorii sunt schimbaţi pe bandă rulantă.
Dar ce le lipseşte echipelor româneşti pentru a face performanţă, în situaţia în care fotbalişti talentaţi există? Patroni cu răbdare. În timp ce Mircea Lucescu antrenează pe Şahtior Doneţk de 7 ani, fără întrerupere, la noi, cea mai galonată echipă de fotbal din România, Steaua Bucureşti, a schimbat antrenorii, în medie, la fiecare… 7 luni.
Această situaţie este aproape generalizată în fotbalul românesc, dar şi în alte sporturi. În lipsa unor perioade de stabilitate de minim 2-3 ani la echipele de club, rezultatele nu au cum să apară; efectele se văd şi la nivelul echipei naţionale.