Sake ţine un jurnal (33)

La Dallas, pentru că n-are viaţă socială, Sorin scrie mai lung ca de obicei. Aşa că eu voi scrie scurt.

Revista “Candela de Montréal” anunţă, în numărul pe ianuarie-februarie 2011, decernarea medaliei “acvila Boreală” (eu i-aş fi zis “Acvila boreală”) domnilor J. B., A. C. şi V. R., pentru contribuţii deosebite ori eforturi îndelungate având atingere cu promovarea culturii române. Domni care, ni se mai spune, deja sunt deţinătorii distincţiei “Flora tricoloră din Canada”. Decernantul ambelor medalii ori distincţii este organizaţia A.R.L., care, de când o ştim, are un singur reprezentant, domnul D.C.M. Distincţii ale A.R.L. a primit, suntem anunţaţi, şi Salonul de Carte de la Montréal, şi nu numai o dată, ci în trei ani consecutivi (2007-2009). Hmmm… Cu ce-o fi greşit Salonul în 2010?

Inspirată de cele citite, m-am decis şi eu să acord o distincţie. În fine, nu eu, ci organizaţia mea, H.A.M. Numele ei este “Ariciul de cauciuc” şi se acordă unor persoane sau organizaţii care contribuie, prin faptele lor, ori prin simpla lor prezenţă, la buna dispoziţie a membrilor comunităţii noastre. Artefactul e confecţionat din cauciuc şi chiţăie la o apăsare lejeră. Va fi achiziţionat de la raionul “căţei” al magazinului Albertsons din zona în care locuieşte Sorin, la Dallas, şi va fi livrat numai premiaţilor care îşi anunţă intenţia de a-l primi. Chiar acum, H.A.M. acordă distincţia “Ariciul de cauciuc” domnului (şi las iniţialele deoparte) Daniel Constantin Manolescu. Pentru acvila care-i boreală. Sincere felicitări! Domnii J.B., A.C. şi V.R. intră, deocamdată, în calcule pentru următoarea sesiune de premiere. Pentru suport tacit, în două rânduri.

- Publicitate -

***

Havana, laptele şi baletul

Unii aleg să facă turism în Cuba pentru că-i mai ieftină şi mai “safe” decât Mexicul. Alţii o evită pentru că nivelul de confort şi oferta culinară în resorturile turistice sunt mai scăzute decât în Mexic ori chiar în Republica Dominicană. Unii aleg să se ducă acum în Cuba pentru că vor s-o vadă cât încă e comunistă, alţii pentru că vor s-o vadă cât încă e ieftină. Unii îşi impun să nu se ducă în Cuba, gândindu-se că banii lor vor fi folosiţi de guvernul comunist, urât de cubanezi, pentru a-şi perpetua prezenţa. Alţii se duc, spunându-şi că banii lor vor ameliora condiţiile de trai ale cubanezilor.

Când mi-am planificat sejurul la Havana din decembrie 2010 (sau, mai corect spus, când am acceptat planificarea făcută de Cristina), m-am gândit la toate aceste aspecte. Am vrut să văd Cuba comunistă, am vrut să am un sejur ieftin şi nepericulos în sud. Mi-am spus şi că guvernul comunist cade oricum, cu sau fără banii mei.

Cu preţul m-am înşelat. Cuba nu-i mai ieftină decât Mexicul. Adică ar putea fi, dacă alegi să stai într-un resort turistic. Dar dacă alegi să stai în Havana, te loveşti de realitatea celor două monede (CUP – cuban peso / CUC – peso convertibile), una pentru localnici, alta pentru turişti, iar cheltuielile tale devin comparabile cu cele ale unui sejur la Miami Beach.

M-am înşelat şi cu iminenţa căderii comunismului. Cuba se schimbă, dar schimbările vin cu o lentoare exasperantă pentru cubanezi. În ultimul an (de când a fost aici prima oară Cristina), au dispărut lozincile de pe ziduri. Sinistra “Patria o muerte” nu mai poate fi văzută niciunde. “Venceremos” mai decorează doar câte-un zid aproape dărâmat. Dar controlul total al vieţii oamenilor şi sărăcia se menţin.

Taxiul de la Hotel Nacional la Parque Central este 5 cuci. Berea Cristal este un cuc la magazin şi 2 la o terasă. Un Mojito este 4, o porţie de “ropa vieja” (mâncare de vită) este 3. Salariul mediu al unui cubanez este 25 de cuci pe lună. Un medic câştigă 40. Un cuc se schimbă cu puţin peste un dolar canadian.

Tânărul salvamar de la Playas del Este care ne-a ţinut companie pe plajă, într-o zi în care eram aproape singurii de care trebuia să aibă grijă, visa să călăto­rească, dar îi lipsea o invitaţie din afară. Fusese profesor de matematică, dar se făcuse salvamar ca să câştige mai bine. La despărţire, i-am făcut cadou 2 cuci.

Combinaţia de sărăcie şi turism a favorizat cerşetoria. În zile diferite, o femeie şi un bărbat ne-au abordat cu un text similar. “Pot să vă rog ceva? Nu, nu cer bani, vreau doar un pahar de lapte!” Femeii i-am dat un cuc. Pe bărbat l-am luat la rost. Arăta în formă, era bine îmbrăcat. I-am spus că un sejur la Havana, cu toate aceste cereri de pahare de lapte, ajunge să fie mai scump decât un sejur în Statele Unite. Abia întors la Montréal am aflat că bizara solicitare avea legătură cu o promisiune neonorată a lui Raul Castro, din 2007, de a asigura fiecărui cubanez un pahar de lapte zilnic. Era un mesaj politic. Un protest antiguvernamental şi, poate, un reproş adresat turiştilor care aleseseră să-şi etaleze normalitatea lor de băutori de lapte într-o lume în care laptele lipsea.

M-am obişnuit să văd, pe străzile şi în restaurantele din Habana Vieja, tinere localnice arătoase, însoţind domni turişti care ar fi putut să le fie taţi sau bunici. Cristina a văzut, în aeroportul din Havana, doamne turiste despărţindu-se cu lacrimi în ochi de tineri localnici care ar fi putut să le fie fii. Comerţul, în aceste cazuri, era clar. Dar ce-o fi fost între bărbatul aparent canadian şi bărbatul local­nic care au ocupat masa vecină cu a noastră, la o terasă de lângă Plaza de la Catedral? Amândoi păreau să aibă în jur de 50 de ani. Au mâncat “ropa vieja”, au băut apă şi cafea. Nimic excesiv. Cubanezul părea căzut într-o stare de stupoare totală. Îşi ridica rar privirea din farfurie, iar când o făcea nu-şi îndrepta complet capul. Privea pe furiş în jur, parcă spunându-şi: “Deci aşa se mănâncă într-un restaurant!” Sau îşi privea comeseanul într-un fel care mărturisea infinita recunoştinţă. Când canadianul era dus la toaletă, cubanezul a început să citească inscripţia de pe sticla de apă nedesfăcută. Surprinzându-l, canadianul i-a spus să şi-o pună în geantă. Au mai stat puţin în tăcere, aşteptând nota. A plătit-o, evident, canadianul. Când se pregăteau de plecare, cubanezul s-a aplecat brusc peste masă şi l-a sărutat pe umăr. Dacă am înţeles bine, i-a spus: “Îţi mulţumesc pentru tot!” Părea că a primit cadoul vieţii lui. Îi donase canadianul un rinichi? Noi am văzut doar că i-a dat o masă de prânz.

Ziarele cubaneze naţionale – Granma, Juventud rebelde, Trabajadores – spun număr de număr aceeaşi poveste, a Revoluţiei fără de sfârşit. Un articol al lui Fidel în Granma, un discurs al lui Raul reprodus în toate trei ziarele, amintiri nepieritoare despre Che, articole despre o recent dispărută camaradă de arme a lui Fidel, ajunsă ministră a spaţiului locativ. Revista Orbe, care aduce cu Magazin-ul românesc de altădată, pare o selecţie (cu schepsis) de ştiri pescuite de pe internet. Toate aceste publicaţii sunt vândute la colţ de stradă de bătrâni care, cu noaptea în cap, acaparează tirajul. Preţul lor variază după ora zilei şi după aspectul cumpărătorului. Turiştii le cumpără pentru aportul de culoare locală. Localnicii, pentru a vâna fitile. Nici una dintre ele nu dă un calendar al evenimentelor culturale din Havana.

Ne-au trebuit două zile ca să aflăm cu certitudine programarea spectacolelor de balet la Gran Teatro. Un bărbat cu aspect de balerin ne-a confirmat că afişul lipit pe una din coloanele de la intrare, unul scris de mână, e valabil. Ne-au mai trebuit două zile ca să aflăm de unde se cumpără bilete. O femeie s-a oferit să ne vândă invitaţii, dar am refuzat, neîncrezători. Casa de bilete s-a deschis numai în seara spectacolului. Am stat la o coadă lungă, una de turişti şi localnici în egală măsură. Spectacolul ne-a meritat perseverenţa pe deplin. Două din cele patru piese de balet prezentate aveau coregrafia semnată de Alicia Alonso. “Prima balerină absolută” a Cubei, acum nonagenară, a fost prezentă în sală şi a cules aplauze binemeritate.

Am locuit la Hotel Nacional, loc foarte plăcut Mafiei americane, înainte de Revoluţie. Şi-a păstrat aparenţa de “gran” lux, chiar dacă instalaţiile sanitare nu mai funcţionează perfect, chiar dacă noi am fost mutaţi dintr-o cameră în alta pentru că ni se defectase încuietoarea uşii. Dar astea sunt doar pete în soare. Seara, la restaurant, solista vocală a micii formaţii care anima atmosfera trecea pe la mese pentru a culege preferinţele muzicale ale publi­cului şi eventualele donaţii. Am încercat mai întâi “La Candela”, din repertoriul celor de la Buena Vista Social Club. N-a mers. Cristina a propus nepieritorul hit revoluţionar “Comandante Che Guevara”. Solista ne-a fost recunoscătoare. Cântecul este superb, singura problemă cu el e că, fredonându-l, nu trebuie să te gândeşti la Cuba de azi, că ajungi să te consideri idiot. În serile care au urmat, n-a trebuit să mai inventăm alte preferinţe. Solista venea la noi să-şi ia cucul, apoi se întorcea la microfon şi cânta, aparent la cererea noastră, “Comandante Che Guevara”. Şi soliştii şi mesenii păreau pătrunşi de patosul revoluţionar al cuvintelor cântecului.

I-am spus unui amic de la Montréal că Havana arată aşa cum ar fi arătat azi Bucureştiul, dacă acum 20 de ani n-ar fi căzut Ceauşescu. M-a contrazis, amintindu-mi că o ţară de tradiţie europeană, ca a noastră, nu poate fi comparată cu una bananieră. Trecând peste suficienţa judecăţii lui, revin, spunând că Bucureştiul, care n-ar fi avut supapa turismului, ar fi arătat cu siguranţă mai rău.