Ultimele zile de revoluţie, primele zile de libertate

Era aproape 6 dimineaţa, iar piaţa din faţa fostului CC al PCR a început să se anime din nou, pe măsură ce mii de bucureşteni ieşeau din case pentru a veni în centrul oraşului. Se făcuseră deja 12 ore de când eram acolo. Timpul zburase atât de repede încât nici nu realizasem acest lucru. Nu simţeam niciun fel de oboseală, pentru că entuziasmul ne dădea, tuturor, forţe de neimaginat.

Îmi petrecusem mare parte din noapte intrând şi ieşind din clădirea Comitetului Central, cărând alimente pentru bu­cu­reştenii cocoţaţi pe maşinile din piaţă sau pentru militarii care apărau clădirea, acum ocupată de revoluţionari. Zona din faţa fostului CC era împânzită de tancuri şi TAB-uri ale armatei, toate cu ţevile îndreptate spre clădirile din jurul Comitetului Central. În spatele maşinilor blindate, grupuri de militari şi de civili înarmaţi stăteau ciorchine,  la adăpost, şi, din când în când, trăgeau rafale de armă automată.

Din când în când, guri de foc se vedeau la etajele superioare sau pe acoperişul fostului Palat Regal, despre care se spunea că ar adăposti grupuri de terorişti. În acele momente, militarii deschideau focul şi, în doar câteva clipe, piaţa devenea scena unui război adevărat, în care adversarul era invizibil şi necunoscut. La un moment dat, din clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a început să iasă fum. Încet-încet, fumul a fost înlocuit de flăcări mari, care au cuprins întregul imobil. Dimineaţa, toată partea de sus a clădirii era complet distrusă de foc, dar şi de ur­mele gloanţelor şi obuzelor trase de tancurile instalate în piaţă.

Adevărul despre ce s-a întâmplat atunci ar putea să se găsească în spusele lui Mircea Regneală, care, în decembrie 1989, era şeful sălilor de lectură şi al depozitului de carte de la BCU. Iată ce le povestea acesta, în 2006, ziariştilor de la Evenimentul Zilei: “Nu s-a pus nici napalm, niciun alt fel de exploziv, cum a vehiculat presa momentului. Pur şi simplu armata a incendiat Biblioteca. Mai întâi, au luat foc cupolele clădirii, iar ulterior proiectilele au declanşat incendiul care s-a extins rapid. Toată chestia a fost aranjată, nu a fost nimic spontan. Se trăgea de pe Bibliotecă, de pe CC, de pe acoperişul Muzeului de Artă, de pe Palat, de pe Athénée Palace, dar nu cu gloanţe adevărate. Acolo erau cuiburi de securişti din Direcţia a V-a. Armata a replicat cu gloanţe şi trasoare şi s-a aprins totul. Soldaţii trăgeau asupra cuiva ascuns pe acoperişul Bibliotecii, care trăgea în direcţia soldaţilor cu gloanţe false. În mod cert, totul era aranjat ca să creeze panică în mulţime”.

Am stat întreaga noapte dinspre 22 spre 23 decembrie 1989 în Piaţa Palatului din Bucureşti şi am aceeaşi părere, că focurile de armă trase înspre mulţime erau o diversiune. Nu am văzut, cu o singură excepţie, oameni morţi sau răniţi în jurul meu. Nu am văzut sau auzit gloanţe care să ricoşeze în apropierea mea. Din când în când, vedeam (şi auzeam) guri de foc de arme automate, care păreau să tragă înspre noi de pe clădirile învecinate, după care militarii declanşau nebunia jocului de-a războiul. În acele momente nu eram conştient că înspre noi se trăgea cu gloanţe oarbe, dar odată cu trecerea timpului şi după ce am citit în presă şi alte mărturii, înclin să cred că aşa au stat lucrurile.

Am fost însoţit aproape toată noaptea de noul meu “protector”, tânărul căruia i se făcuse milă de mine văzând cu ce haine subţiri eram îmbrăcat. Era din Bucureşti şi locuia în cartierul Militari, pe undeva prin zona Apusului. Îmi amintesc de acest lucru întrucât, peste aproximativ doi ani, aveam să locuiesc tot pe-acolo. Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci, dar în primii ani de după Revoluţie mă surprindeam uitându-mă pe stradă după oameni care mi se părea că seamănă cu el.

Pe măsură ce ziua alunga întunericul din piaţă, o ade­vărată forfotă se instala în faţa clădirii fostului CC. La un moment dat, noul meu prieten m-a luat de mână şi m-a tras prin mulţime, către unul din zidurile clădirii. Dintr-o dată, în faţa mea s-a desfăşurat o imagine care m-a făcut să mă cutremur: un bărbat de vreo 40-45 de ani zăcea fără suflare pe caldarâmul rece. Era îmbrăcat în uniformă militară, dar vestonul şi cămaşa îi erau larg deschise, dezvelind privirilor curioase pieptul, în care se vedeau 4-5 găuri de glonţ.

Am stat minute bune să-l privesc şi nu ştiam dacă să-mi fie milă sau să mă bucur. Adunaţi ca la circ în jurul lui, oamenii povesteau că mortul era unul dintre teroriştii care trăseseră toată noaptea în mulţimea adunată în piaţă. Teroristul ar fi fost surprins într-unul din birourile din fostul CC, împuşcat de revoluţionari şi aruncat apoi pe geam. A fost primul terorist pe care l-am văzut cu propriii mei ochi în acele zile. Câteva ore mai târziu, a urmat un al doilea. De data aceasta era viu şi… era să spun nevătămat, dar nu-i cazul deloc.

Era 8 sau 9 dimineaţa. Mă pierdusem de protectorul meu şi mă îndepărtasem de clădirea fostului CC, cu gândul să o iau către apartamentul gazdelor mele. Piaţa era ticsită de lume şi, din când în când, grupuri de militari îşi făceau loc prin mulţime. Focuri de armă sporadice continuau să se audă din toate direcţiile, iar clădirea BCU scotea încă fum, după ce arsese toată noaptea.

La un moment dat, dinspre zona în care se afla Biserica Creţulescu, înainta prin mulţime un grup de militari care trăgeau după ei pe cineva. Când au ajuns în dreptul meu, am putut să văd clar, în toată imaginea tulburătoare pe care o transmitea celor din jur, un bărbat tânăr, cu faţa acoperită de sânge şi de lacrimi. Chipul i se schimonosea într-un fel de implorare de a nu mai fi lovit. Pumni strânşi zburau din toate părţile înspre capul lui, atingându-şi ţinta sau oprindu-se, din gre­şeală, în capetele soldaţilor care îl transportau. Depla­sarea lui era însoţită de explicaţiile unor civili care povesteau că bărbatul era un terorist prins în timp ce trăgea în mulţime din podul Bise­ricii Creţulescu.

Nu mai ştiu dacă l-am lovit şi eu sau dacă măcar am schiţat acest gest. Îmi amintesc însă de furia care m-a cu­prins văzând acel om în faţa mea, târât de soldaţii care încercau să-l apere de linşajul mulţimii furioase. Cu preţul loviturilor încasate involuntar, soldaţii reuşeau să-l târască pe terorist spre fostul Comitet Central. Nu ştiu dacă au reuşit să ajungă la destinaţie şi nu ştiu dacă acel bărbat era într-adevăr terorist, de vreme ce noile autorităţi instalate în România după Revoluţie nu au confirmat niciodată că aceştia au existat cu adevărat.

Pe la ora 11, pe 23 decembrie, am părăsit Piaţa Palatului. Stătusem acolo 15 ore neîntrerupte, iar oboseala începuse să-şi spună cuvântul. Nu mai dormisem cum trebuie din noaptea de 20 spre 21 decembrie. În noaptea de dinaintea eliberării (pe 22), nu închisesem ochii aproape deloc, de teamă că securiştii ar putea să ne împuşte în celule.

Am luat-o în jos pe Calea Victoriei, către Casa Centrală a Armatei. Mergeam pe trotuar, aproape lipit de clădiri, imitându-i pe ceilalţi trecători, fiindcă focuri de armă sporadice se auzeau în continuare. Când am ajuns în dreptul Palatului Telefoanelor, am văzut o salvare oprită şi doi brancardieri care dădeau prim ajutor unei persoane rănite, întinse pe o targă. Se trăgea, aşadar, în oamenii de pe stradă.

Mai târziu aveam să aflu că, în blocurile de pe Calea Victoriei, Securitatea deţinuse numeroase apartamente pe care le folosea pentru întâlniri conspirative. De altfel, prin 1997 cred, unuia dintre colegii mei de la România liberă, Marius Ghilezan, i s-a repartizat de la Primăria Capitalei un astfel de apartament. Era, de fapt, o garsonieră, situată la etajul 1, dacă nu mă înşel, în blocul de pe colţul străzilor Calea Victoriei cu Ion Câmpineanu. De la geamul acelei garsoniere se putea vedea foarte bine atât Palatul Telefoa­nelor, cât şi Comitetul Central şi, desigur, se putea trage în bucureş­tenii care protestau pe străzi în acele zile.

Am ajuns la familia Ursu pe la ora prânzului şi, din clipa în care am pus piciorul în apartament, un cor de reproşuri s-a năpustit asupra mea. Cea mai supărată era doamna Ursu, care mă acuza de indolenţă. Se uitaseră toată noaptea la televizor şi s-au gândit că am fost împuşcat pe stradă şi fie am murit, fie am fost grav rănit şi transportat la vreun spital.

Am mai stat vreo două ore la familia Ursu, după care am plecat la Gara de Nord, pentru a lua trenul spre Focşani. Din fericire, trenurile circulau, însă marea lor majoritate aveau întârzieri uriaşe. Până la Focşani am făcut vreo 5 ore, iar sora mea ne-a primit cu braţele deschise. Au urmat câteva întrebări scurte, legate de perioada de arest, după care ne-a aşezat la masă. Două ore mai târziu eram în piaţa centrală a oraşului Focşani, la sediul fostului comitet de partid, care acum era ocupat de revoluţionari. Unul dintre liderii lor, care se cunoştea cu sora mea şi aflase că am fost închis la Bucureşti, i-a dat telefon şi a rugat-o să-mi spună să mă duc în piaţă, pentru a le povesti oamenilor prin ce trecusem şi ce s-a întâmplat la Bucureşti.

Am ieşit pe balcon şi am văzut o mare de oameni. Am fost poftit să vorbesc mulţimii, dar nu am ştiut ce să spun. Îmi amintesc că l-am cunoscut acolo pe cel care avea să devină un fel de prim secretar judeţean, controversatul Marian Oprişan. Nu avea mai mult de 21-22 de ani. Parcă îl văd şi acum: stătea lipit de unul din pereţii de pe holul fostului comitet judeţean. Vroia să meargă la Bucureşti şi mi-a propus să-l însoţesc. L-am refuzat, după care m-am întors la sora mea.

A urmat o primă noapte de odihnă, după zile şi nopţi nedormite şi după două luni petrecute pe arestul Securităţii de la Bucureşti. A doua zi m-am dus la părinţii mei, la ţară. În două luni, mama, dintr-o femeie robustă, se uscase pur şi simplu pe picioare: avea un fiu fugit în America, despre care nu mai ştia nimic, iar cel mai mic copil fusese arestat pentru propagandă împotriva regimului comunist. Mai târziu am aflat că tata a vrut să se spânzure în acea perioadă. Umbla prin ogradă de unul singur şi spunea că nu mai are de ce să trăiască. Abia atunci am înţeles cât de nebunească fusese întreaga mea acţiune cu manifestele şi că închisoarea putea fi infinit mai uşor de suportat decât libertatea.

M-am întors la Lupeni înainte de Anul Nou, ca să o conduc pe Mariana la părinţii ei. Mama ei m-a primit cu multă răceală. Într-un fel, era normal: îi luasem fata de acasă şi o dusesem în celulele Securităţii de la Bucureşti… De Mariana m-am despărţit în acele zile de sfârşit de decembrie 1989, fără să ne reproşăm ceva unul altuia şi fără să ne dăm prea multe explicaţii. Cele două luni de arest produseseră o ruptură care nu avea cum să se mai repare. În plus, eu voiam să mă întorc în Vrancea, cu gândul să mă pregătesc pentru examenul din vară, de la facultate.

În iulie 1990, aveam să trec în sfârşit afurisitul de examen de admitere de la Litere, secţia română-franceză. Visul părea acum împlinit, dar destinul meu era totuşi altul. În septembrie ‘90, am susţinut examen de admitere la nou înfiinţata Facultate de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea Bucureşti. Şi, cum materia de examene era, în acel an, identică cu cea de la Litere, m-am pomenit student la două facultăţi în acelaşi timp.

După un semestru numai, am renunţat la Litere în favoarea Jurnalismului. Poate o să râdeţi, dar, dincolo de faptul că Facultatea de Jurnalism îmi plăcea foarte mult, am renunţat la Litere din cauza fetelor şi a limbii latine. Eram singurul băiat într-o grupă de 30 de fete, iar profesorul de latină nu rata absolut nicio ocazie să mă tachineze şi să-mi pună întrebări despre materia predată. Şi, cum latina era pentru mine un fel de chineză cu litere normale, n-am rezistat şi am dat bir cu fugiţii.

Am făcut parte din prima generaţie de ziarişti formaţi la şcoala post-comunistă, într-o presă care colcăia de absolvenţi de Ştefan Gheorghiu şi de ingineri. Dintre foştii colegi de facultate, aş aminti aici pe câţiva mai cunoscuţi: Adrian Ursu, mult timp redactor-şef adjunct la Adevărul, Valentin Moraru, realizator de emisiuni sportive la Sport.ro, sau Livia Săplăcan, purtătoare de cuvânt la DNA.

După eliberare, Mariana a fost primită la Lupeni ca o adevărată eroină, ceea ce a mai temperat puţin din supă­ra­rea părinţilor ei pe mine. A ajuns în CPUN-ul local, unde nu a rezistat însă mult timp. S-a măritat cu un băiat din oraş, a divorţat câţiva ani mai târziu, după care a plecat în Italia. Astăzi, nu mai ştiu nimic de ea.

Am terminat Facultatea de Jurnalism în 1996, după doi ani de întrerupere, petrecuţi în Statele Unite, în căutarea fratelui meu. Din ianuarie 1993, am început să lucrez la România liberă, la secţia de Politică internă, unde am trecut prin toate etapele profesiei – reporter, redactor, şef de secţie -, până am imigrat în Canada, în 1999. (sfârşit)

G. S.
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare