Pe 22 martie, am avut ocazia să-l întâlnesc, la Montréal, pe ministrul de Externe al României. Deşi la politică, fie ea internă sau externă, eu sunt un zero barat, mă opresc o clipă asupra acestei întâlniri, fiindcă mi-a făcut o impresie specială. Am fost de-a dreptul uimită să văd că România – pe care o ştiam vlăguită, plină de nevroze şi având mai multe răni decât cicatrici – se prezintă lumii cu chipul lui Teodor Baconschi, un om incredibil de echilibrat şi de rafinat, cu un discurs elegant, limpede, concis, miezos. Nicio secundă arogant şi niciun milimetru umil, perfect uman şi absolut oficial – dozajele acestea sunt rare şi necesită asocierea unui fond foarte bun cu o educaţie înaltă.
[pullquote]O întrebare de mare bun-simţ, pe care o aud pentru prima dată la o întâlnire românească: “Domnule ministru, ce pot face românii din afara ţării pentru România?”. Răspunsul, şi el de bun-simţ, a fost: “Pot – şi ar prinde bine – să se implice”.[/pullquote]Asupra fondului, n-am ce să comentez: e clar că inteligenţa şi şarmul omului m-au fermecat (iar soţul meu, care-i de-aceeaşi vârstă cu ministrul, a ridicat deja, de vreo două ori, din sprâncene). Cât despre educaţie, trebuie spus că Baconschi are un doctorat la Sorbona (în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor), completat cu studii post-doctorale în ţară. În diplomaţie lucrează de vreo 15 ani, timp în care a fost, între altele, ambasador al României la Vatican, la Lisabona, la Paris, la Monte Carlo.
Lăsând ditirambii deoparte, mi-a mai plăcut ceva la întâlnirea respectivă. După mai mulţi vorbitori care s-au străduit să-şi sublinieze importanţa şi după alţii, mai puţini, care s-au interesat de posibile ajutoare de la instituţiile româneşti, cineva a pus, în sfârşit, o întrebare de mare bun-simţ, pe care o aud pentru prima dată la o întâlnire românească: “Domnule ministru, ce pot face românii din afara ţării pentru România?”. Răspunsul, şi el de bun-simţ, a fost: “Pot – şi ar prinde bine – să se implice”. Bine, n-a fost chiar aşa criptic, au urmat câteva exemple, pe care o să le amintesc, poate, mai târziu.
E adevărat, nu stăm prea bine cu implicarea. Obosiţi, preocupaţi de ale noastre sau poate chiar distraţi, preferăm de multe ori să nu ne mai gândim la problemele din România. Că doar de asta am plecat, să trăim într-o ţară mai liniştită, cu mai puţine frământări. Parţial adevărat, dar îmi vine în minte o comparaţie simpatică pe care am auzit-o deunăzi. Ce se întâmplă atunci când la tine acasă e mizerie şi nu ai timp/chef să faci curat? Îţi vine să te duci oriunde, numai acasă nu – la restaurant, la prieteni etc. Numai că, între timp, mizeria n-o rezolvă nimeni, tot tu va trebui să-ţi faci curaj. Cam aşa ceva se întâmplă cu emigrarea: plecăm de-acasă fiindcă nu ne place mizeria de acolo şi ştim că n-aveam şanse să facem curăţenie. Dar dacă tot mai mulţi preferă să se mute în case noi şi (mai) curate, acasă mizeria riscă să crească în voie. Cei care încă se luptă cu ea acolo ar aprecia, cu siguranţă, o mână de ajutor.
Revenind la ministrul Baconschi, el a dat un exemplu extrem de simplu de implicare: utilizarea instrumentelor civice pe care le avem la îndemână pentru a împiedica neisprăviţii să strâmbe ţara după mintea lor mică şi lăcomia lor mare. Se ştie că mulţi dintre românii plecaţi trimit sume de bani importante acasă, dar ar fi de folos şi să împărtăşească familiei, cunoscuţilor, din experienţele civice trăite prin părţile lor de lume.
Implicarea aceasta nu-i tocmai treabă uşoară, nu vine nicăieri pe tavă. În Canada, avem, iată, alegeri federale, pentru a patra oară în şapte ani, iar bătălia se dă din nou pentru a-i scoate din casă pe “pasivi”. Spuneam la început că nu mă pricep la politică. Dar nu-i lucru de laudă şi încerc, pe cât posibil, să-mi mai fac din teme, să mai cârpesc din găuri. Sunteţi în aceeaşi situaţie? Nu vă pleoştiţi, important e să începeţi de undeva. O idee: Radio- Canada a construit, pe site-ul său (www.radio-canada.ca), o “busolă electorală”, care v-ar putea fi de folos dacă alocaţi pentru asta măcar 10 minute.
Dacă sunteţi iremediabil cuprinşi de apatie, atunci faceţi parte dintre cei care au determinat ţări precum Australia, Belgia, Elveţia, Bolivia, Brazilia sau Grecia să introducă obligativitatea votului. Mai puţin coercitivi, unii canadieni au propus mai degrabă măsuri stimulative decât punitive. Câteva exemple, culese la întâmplare: promisiunea că, pentru fiecare persoană care votează, se repară o gaură din asfalt; instalarea unor urne de vot în sălile de aşteptare de la “Urgenţele” spitalelor (unde, oricum, toată lumea se urcă pe pereţi de plictiseală, după câteva ore), reducerea vârstei de pensionare cu câte o lună pentru fiecare participare la vot sau chiar, mult mai drastic, interdicţia de a mai vota dacă ai spus, fie şi o singură dată, “pas”, fără un motiv serios. La motive serioase nu ar intra, spre exemplu, absenţa din ţară, fiindcă în Canada s-a introdus, de câţiva ani, votul prin corespondenţă, iar în prezent se caută soluţii şi pentru introducerea celui electronic.
În România, nici măcar votul prin corespondenţă nu a fost încă instituit. Şi, cu toate că un proiect de lege în acest sens a fost iniţiat de Ministerul de Externe, sunt şanse ca el să moară în Parlament, fiindcă prea multe forţe politice din România se tem de votul diasporei. Dacă vi se pare important totuşi ca românii din afara ţării să poată vota, chiar dacă se află la sute de kilometri de ambasade şi consulate, implicaţi-vă! Pagini Româneşti a deschis o petiţie on-line în favoarea votului prin corespondenţă. E foarte simplu să sprijiniţi demersul nostru, în cazul în care credeţi în necesitatea lui: intraţi pe site-ul ziarului (www.staging1.paginiromanesti.ca) şi veţi găsi acolo un banner care vă conduce spre petiţia pe care vă invităm s-o semnaţi. Cu speranţa că, până la numărul viitor, vă veţi implica în câteva cauze bune, vă doresc să petreceţi cu bine Paştele şi, bineînţeles, să votaţi înţelept pe 2 mai.
