Aristocratul îndoielii

Citește și

Emil Cioran

Pe 8 aprilie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. La ceas aniversar, o întrebare este de neocolit: ce s-ar mai putea adăuga ultramediatizatului univers cioranian?

- Publicitate -

În Montréal, un compatriot, Emil Belu, care vine dintr-un spaţiu extrali­terar, trudeşte de mai bine de 20 de ani la o carte despre idolul său. Şi de ce nu ar fi el cel destinat a satisface gustul maestrului – “O carte trebuie să irite, să des­chidă răni”? Câteva fragmente din manuscris (subtitlurile ne aparţin), extrem comprimate (sub “tirania” spaţiului tipografic), ne-au fost puse la dispoziţie, cu generozitate, de către autor. (M. Chiriţă)

Într-un metrou montrealez ticsit de călători, printre rucsacuri şi feţe obosite de povara zilei, privirea îmi alunecă, din când în când, spre afişajul electronic al vagonului. Informaţii pe toate gusturile: manşete explo­zive de ziare şi reviste, starea vremii şi nelipsitele re­cla­me. Un meniu bine cunoscut călătorului obişnuit. La un moment dat, înscrisul de pe display mă face să tresar: “Limita oricărei dureri este o durere mai mare”, E. M. Cioran. La mii de kilometri de obârşie, emoţia este firească. Un nume românesc, un compatriot. Vecina mea de scaun îşi ridică ochii din cartea pe care o avea deschisă pe genunchi şi se pregăteşte să coboare; am exact o clipă să trag cu ochiul la titlu şi autor: Cahier de Talamanca, E. M. Cioran. Ajuns acasă, consemnez evenimentul într-o agendă: 11 noiembrie 2001, ora 19:30. A doua zi aveam  să cumpăr cartea.

“Când se va evapora apa din sângele românilor?”

- Publicitate -

Se amintesc adesea cele trei patrii ale lui Cioran: “Cea a copilăriei sale, România, cea a limbii sale, Franţa, şi cea a sufletului său, Spania”.

Despre România, vorbeşte la modul superlativ numai în evocările anilor petrecuţi la Răşinari. Coasta Boacii, Trăinei – cătunul pierdut, groparul cimitirului, chefliii sa­tului, ciobanii cu sclipirile lor de inteligenţă, câţiva buni prieteni: fraţii Zapraţan şi fraţii Ţincu, familia Barcianu, cu tragicul ei destin – iată numai câteva repere ale unui univers omniprezent în scrierile cioraniene. Părăsirea satului a resimţit-o ca o pierdere ireparabilă: “O dezrădăcinare petrecută într-o oră şi jumătate, cât a durat drumul în căruţă, de la Răşinari la Sibiu”. Oraşul i-a dat insomniile şi i-a deschis o carte a întrebărilor al căror răspuns l-a cău­tat toată viaţa. Lacrimi şi sfinţi nu este nici hagio­gra­fie, nici rugăciune, cum ne-ar sugera titlul, este o laică mărtu­risire: “Scrisul este revanşa creaturii şi răspunsul ei dat unei Creaţii făcute de mântuială”.  O carte care face încă valuri, Schimbarea la faţă a României, a fost scrisă în transă, cu patimă şi orgoliu, inflamând conştiinţa publică prin virulenţa mesajului. Un insomniac ce poartă “povara lucidităţii” încearcă să trezească din amorţeală o naţie, o ţară. Izbânda e mereu amânată, stri­gătul e fără ecou: “Când se va evapora apa din sângele românilor?”.

[pullquote]O bătrână cerşe­toa­re, în vădit război cu apa şi săpunul, cu părul vâlvoi şi riduri adânci ca arăturile de toamnă, îmi spune că l-a cunoscut pe idolul meu; asta după ce i-am pus câteva monede în căuşul palmei. Cu sprâncenele arcuite a mirare, m-a întrebat dojenitor: “Cum, nu ştiţi unde este?” În cimi­tirul Montparnasse, i-am răspuns, spăşit. “Câ­tă ignoranţă, Monsieur! Într-o noapte de vară spuzită de stele, Maestrul a deschis lucarna mansardei şi a plecat în Marea Călătorie, aşa cum şi-a dorit: agăţat de o stea căzătoare…”[/pullquote]Sanda Stolojan, cea care “i-a împărtăşit, aproape integral ideile”, îi aminteşte vorbele lui Keyserling din Analiza spectrală a Europei, un fel de motivaţie a apatiei româneşti: “Deficit de energie spirituală”. Ne lipsesc convingerile, adaugă Sanda Stolojan într-o convorbire telefonică. E. Cioran o corectează: “Românului nu i se cer convingeri, dar mai grav este că-i lipsit de obsesii… Fără obsesii, nu există decât capricii… Asta şi este românul – o sumă de capricii”.

A doua patrie, Franţa – “Pe români îi evit cât pot”

Visul de tinereţe al lui Cioran, influenţat probabil de lecturi, era să moară la Paris, într-un hotel din Cartierul Latin. Sunt arhicunoscute începuturile sale pariziene: student întârziat, obligat la acest statut pentru obţi­nerea unei umilitoare cartele de masă, promisiunea unui doctorat pe care nici măcar nu l-a început, chiriaş al unor camere sărăcăcioase (paisprezece ani a stat într-o mansardă de hotel, apoi s-a mutat în mansarda lui!), turul Franţei pe bicicletă, viaţa trepidantă din timpul ocupaţiei germane, prieteniile cu Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Paul Celan, Benjamin Fondane, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, la care se adăuga o mare parte din elita franţuzească a vremii. Cât despre ceilalţi “mioritici” parizieni – “deşi rădăcinile mă trag înapoi” –, părerea moralistului e fără echivoc: “Pe români evit cât pot să-i văd: în genere sunt intriganţi şi răspândesc zvonuri false. În plus, nu sunt de niciun folos pe niciun plan”.

Două decizii fundamentale aveau să-i marcheze definitiv viitorul: refuzul de a se mai întoarce în ţară şi schimbarea idiomului. În anul 1936, într-un sat de lângă Dieppe, începuse să traducă din Mallarmé, când, brusc, se hotărăşte să nu mai scrie în limba maternă, trecând la limba lui Molière. ”Dacă în vorbire nu pot scăpa de accentul meu valah, măcar în scris să mă iau cu ei la întrecere”, iată motivaţia unui orgolios capabil de surprize. Scrie Précis de décomposition, manuscris pe care îl va reface de patru ori, la observaţiile lui M. Lacombe, bun prieten şi un rafinat cunoscător al limbii franceze care, după ce a citit prima pagină, a adormit în scaun. Verdictul specialistului a căzut ca o ghilotină: “Franceză de metec!” Raymond Queneau, unul dintre editorii celebri de la Gallimard, îi acceptase manuscrisul în prima variantă, dar românul vrea să se ia la întrecere cu gloriile literare de pe malurile Senei.  Răsplata e pe măsura efortului: ajunge unul dintre cei mai mari stilişti ai Franţei, unii critici literari aşezându-l de-a dreapta lui Paul Valéry, arhitectul necontestat al frazei.

Să ne cultivăm deficienţele

Toată viaţa pare că şi-a trăit-o călăuzit de propriul gând: “Să ne cultivăm deficienţele, să nu uităm că mai uşor se piere din excesele unei virtuţi decât din cele ale unui viciu”. Arţagul ce se voia terapie, angoasa existen­ţială şi plictisul balcanic, oroarea de gloată, ascunsă sub masca unei voalate mizantropii (“ermit la curent cu mersul trenurilor!”),  rătăcitor pe drumurile de ţară din Beauce şi partener de dialog al prostituatelor din Cartierul Latin, salonard ce monopoliza discuţiile şi spaimă a buchi­niş­tilor, un veşnic răzvrătit împotriva tuturor şi, mai ales, împotriva lui însuşi – iată câteva componente ale unei personalităţi atipice. Nihilismul şi elogiul sinuciderii au rămas armele forte ale panopliei cioraniene. Dacă în nihilism a avut premergători (Nietzsche, unul dintre idoli), sinuciderea a teoretizat-o ca nimeni altul. De câte ori a vrut să-şi pună teoria în practică, a eşuat “voit” de fiecare dată. (Paul Celan, unul dintre bunii lui prieteni, a reuşit fără o “pregătire teoretică”) “Pentru mine sinuciderea a fost întotdeauna o idee, niciodată un impuls”, scrie E. Cioran, undeva, în Caiete. Avea tertipuri originale de a evita gestul funest.  Lecturile i-au prins bine. Îi scrie lui Wolf Aichelburg, prieten şi scriitor sibian: “Ca să rezist, citesc Seneca, Epictet, Marc Aureliu, pe scurt antici, mai folositori la necaz decât Părinţii Bisericii”.

Muzica era alt leac vindecător de por­niri nesăbuite. Asculta fascinat (“beţie muzicală”)  “Variaţiunile Goldberg”, con­si­de­rându-l pe Bach “Agentul direct al despământenirii”. “Nocturnele” lui Chopin  –  “singura muzică la care Nietzsche, nebun, mai reacţiona” –  şi “Anotimpurile” lui Vivaldi  răsunau adesea în mansarda pariziană.  Răscolitoare doine, ceardaşuri îndrăcite din pustă, sfâşietoare tangouri argentiniene sau furtunoase coruri ruseşti –  iată un univers sonor  izvoditor de nostalgice amintiri. În transă, cu  ochii umeziţi de emoţie, ridica spre cer degetul  acuzator: “Paradisul n-a  avut decât un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile”.

Spania şi “Patronul învinşilor”

Spania a fost ţara măririi şi a decăderii, a idealurilor ratate şi a  “plictisului rafinat”, cel fără speranţă de izbăvire, a Inchiziţiei şi a lui Don Quijote, cel care vroia să mântuie lumea prin umor. Părea croită pe câteva obsesii cioraniene. “În 1936 am întâlnit primul spaniol”, scrie undeva. Întâmplare benefică, se pare, din moment ce a trecut de nenumărate ori Pirineii. Spania profundă, religioasă, a descoperit-o prin intermediul misticilor. A fost fascinat de biografia Sfintei Tereza de Avila, de ardoarea iubirii acestei catolice pentru zeul pe care îl slujea, de speranţa ei într-o “aventură divină”. Miguel de Unamuno cu al său “Sentiment tragic al vieţii” şi Sfântul Ioan al Crucii, acel “Tăciune aprins în suflarea lui Dumnezeu” i-au mai atenuat gâlceava cu divinitatea. “Autobiografia” lui Ignaţiu de Loyola  a trezit în el nebănuite simpatii iezuite, iar cu poeta  Maria Zambrano, “fiica spirituală” a lui Ortega y Gasset, avea să se întâlnească de nenumărate ori, pierduţi în nesfârşite taclale în cafenelele din Cartierul Latin. L’Homme et le divin şi Précis de décomposition sunt dovada unor certe afinităţi între cei doi gânditori, sclavi ai aceloraşi obsesii: universul nopţii şi teroarea originară.

Să fi iubit Cioran aşa de mult această ţară încât el, “parizianul”, dorea să-şi pună capăt zilelor la Talamanca, un sat pierdut în Ibiza? Cred, mai de grabă, că a fost un impuls de moment şi nu un gând (“neagra obsesie”) adânc cugetat, dovadă că la al doilea cântat al cocoşilor a ezitat să se arunce în mare de pe stâncile colţuroase ale insulei. Întorcându-se la Paris, a regretat, ca de atâtea ori, lipsa curajului, rămânând marcat pe veci de eticheta pe care singur şi-a pus-o: “Patronul învinşilor”.

Bătrâna din aburii cafelei

Într-un septembrie, la câţiva ani de la moarte, l-am căutat pe “Aristocratul îndoielii” pe unde bănuiam că l-au purtat paşii. Dacă nu l-am cunoscut în viaţă, cel puţin să văd câteva dintre locurile pe unde i-a trecut umbra. La soneria de la poarta grea de stejar (21, rue de l’Odéon), maestrul nu a răspuns.

Am cotit-o la dreapta, pe lângă teatrul Odéon, intrând în Jardin du Luxembourg, cu speranţa de a-l găsi pe vreo alee, aşezat pe o bancă,  la un lung taifas cu Samuel Beckett, aşteptându-l, poate, pe Godot. Nu era nici sub castanul unde altădată sporo­văia cu Henri Michaux sau cu Gabriel Marcel. Am ieşit din parc, intrând în câteva anticariate ale cartierului, călăuzit de gândul că poate îl găsesc răsfoind o carte sau, de ce nu, hărţuindu-se cu buchiniştii, după obicei. La Café de Flore, un chelner în vârstă, vestă neagră peste o cămaşa albă, imens papion negru, ţeapăn de parcă era împăiat, mi-a răspuns ţâfnos că l-a cunoscut pe client, dar nu l-a mai văzut de ani. Unde să-l mai caut? Am intrat în Église Saint-Sulpice, unde ştiam că îi plăcea să asculte concertele de orgă. Scaune goale, nici ţipenie de om. Obosit de atâtea căutări, am traversat piaţa cu numele aceluiaşi sfânt şi m-am aşezat pe terasa unei cafenele. Căutările au fost zadarnice. M-am dat bătut!

Prin aburii cafelei, în acea seară rece de toamnă, văd o mâna întinsă într-un gest implorator. O bătrână cerşe­toa­re, în vădit război cu apa şi săpunul, cu părul vâlvoi şi riduri adânci ca arăturile de toamnă, îmi spune că l-a cunoscut pe idolul meu; asta după ce i-am pus câteva monede în căuşul palmei. Cu sprâncenele arcuite a mirare, m-a întrebat dojenitor: “Cum, nu ştiţi unde este?” În cimi­tirul Montparnasse, i-am răspuns, spăşit. “Câ­tă ignoranţă, Monsieur! Într-o noapte de vară spuzită de stele, Maestrul a deschis lucarna mansardei şi a plecat în Marea Călătorie, aşa cum şi-a dorit: agăţat de o stea căzătoare…”

 

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Uciderea parlamentarului britanic David Amess, un act terorist potrivit poliției

Poliţia britanică a calificat drept act terorist uciderea deputatului conservator David Amess, înjunghiat vineri, eveniment ce redeschide în Marea...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -