Jurământul, în faţa propagandei

Alfred de Musset spunea, cândva, că marile dureri sunt mute. La rândul lor, documentele au glasul şi durerile lor. Sco­pul scuză mijloacele a fost o deviză la îndemâna celor care şi-au atins scopul, indiferent cum şi când. De nenu­mă­ra­te ori s-a cău­tat ascunderea faptelor urâte şi scoaterea în relief a nevinovă­ţiei sau a intenţiilor frumoase. În fi­nal, s-a constatat că patriotis­mul a fost şi este grupat la două extremităţi: 1) Ostentativ, gălă­gios, inflamabil şi violent; 2) Lăudabil, benefic, profund şi discret.

Aminteam, cândva, că la 14 octom­brie 1943, Ana Pauker, Vasile Luca şi alţi patrioţi de acest gen au organizat, în URSS, divizia stalinistă „Tudor Vladi­mi­rescu”, formată din prizonieri români care s-au înrolat voluntar sub umbra steagului roşu. Cei care au semnat acea adeziune au uitat că, anterior, juraseră credinţă veş­nică statului român, sub al cărui tricolor luptaseră până în momentul când au căzut prizonieri. Ivindu-se ocazia de a scăpa din infernul lagărelor sovietice exterminatoare, ideea trădării a fost atră­gătoare. Planul acestei mari unităţi era să lupte împotriva armatei române aflate în retragere, pentru ca, în final, să ocupe Bucureştiul.

Lovitura de stat de la 23 august 1944, care s-a finalizat cu arestarea mare­şalului Antonescu, a schimbat acele planuri, chiar le-a încurcat, spre supărarea Anei Pauker. În aceste condiţii, divizia men­ţionată, aflată în subordinea Comandamentului Sovietic al Frontului Ucrai­nean, a fost redirecţionată şi trimisă să lupte în vest, contra germanilor. Ca o co­incidenţă sau ca o pedeapsă a divinităţii, divizia >Tudor Vladimirescu” a fost decimată în luptele din jurul Debreţinului, în Ungaria.

Revenind la momentul finalizării racolării de voluntari, chemarea adresată comandanţilor Armatei Române, de a sa-­bo­ta luptele, de a dezerta şi a se preda sovie-­ticilor, a fost semnată de colonelul Mi­hail Maltopol, lt. colonel Nicolae Cambrea, lt. colonel Iacob Teclu, lt. colo­nel Dan, de 12 maiori şi un intendent. Ma­joritatea vor deveni generali peste noapte, împinşi în funcţii importante, sfi­dându-i pe vechii colegi,  rămaşi în lagă­re. Cei care au refuzat oferta de se înrola ca voluntari au revenit în ţară după 7 ani, slabi, bolnavi, cu grade mici şi fără drepturi de veterani de război, deoarece nu au luptat contra hidrei fasciste. Pentru a exista şi nelipsita bomboană pe colivă, după intrarea pe teritoriul românesc nu au a­juns direct la familiile lor, care îi aşteptau cu nerăbdare. Au fost ne­voiţi să mai suporte încă un an de acomodare în închisorile politice româneşti sau la Canalul Morţii, de unde mulţi nu s-au mai întors.

Pentru a da un singur exemplu, maiorul Mircea Haupt, unul dintre semnatarii instigării la dezertare, după 1945 a ajuns rapid general de Corp de Armată, apoi Secretar Ge­neral în Ministerul Apără­rii Naţionale, condus de E­mil Bodnăraş. A fost trecut în rezervă în 1959, când foştii săi colegi mu­reau în închisorile politice, pentru vina că au fost demni, păstrându-şi verticalitatea, prin respectarea jurământului dat. Redau mai jos textul acelui apel incredibil, dar adevărat, de un patetism pronunţat, stropit din belşug cu ingredientele bolşevismului vremii, folosind solniţa demagogiei activiştilor instigatori. Este interesant faptul că, la întrebările pline de retorism care se pun se dau şi răspunsurile emfatice, jenante în plin conflict militar: Ne adre­săm Comandanţilor de Unităţi române. Cu inima strânsă de du­rere, urmărim tra­gedia unităţilor române, care mai sân­gerează încă pentru războ­iul german. Şi acuma, înainte de a se sa­crifica şi ultimii Români, ne adresăm tu­turor Comandanţilor care comandă unităţile române şi le spunem: Noi, acei care sem­năm acest apel, am supravieţuit catastrofei de pe Don şi de la Stalingrad. Zgu­du­irea sufletească prin care am trecut atunci şi realităţile pe care le-am cunoscut după aceea ne-au făcut să putem ju­deca cum se cuvine situaţia în care am fost şi noi şi în care este pusă astăzi Armata şi ţara Noastră. Ascul­taţi-ne bine: înfrângerea Nemţilor este sigură! Numai un timp relativ scurt mai desparte pe Nemţi de finalul înfrângerii. Dacă ţara Noastră va rămâne alături de Nemţi, se va prăbuşi odată cu ei. Şi pentru a reali­za acest dezastru, mai duceţi la moarte soldaţii pe care îi comandaţi? Ce veţi răspunde când vi se va pune întrebarea: Nici acum, după atâtea înfrângeri germane şi în faţa forţei de neînvins a Armatei Sovietice, n-aţi înţeles că România este împinsă spre catastrofă? Şi dacă aţi înţeles aceasta, pentru ce aţi continuat să vărsaţi sângele românesc? Nu puteţi răs­punde decât cu două vorbe: pentru nemţi! Dar cine continuă a se menţine în slujba Nemţilor va plăti cu capul său lipsa curajului de a se desface la timp din această cârdăşie mârşavă. Aţi asistat pasivi sau, mai mult, aţi fost părtaşi la jocul pe care l-a făcut şi-l face Antonescu, miz­ând pe cartea germană, apropiind răz­boiul de graniţele României. Faceţi acuma un act de salvare a ţării şi deschideţi-i drum spre o apropiere de Marile Demo­craţii, Rusia, Anglia şi America, învingă­toare în acest războiu. Gândiţi-vă, nu e vorba numai de soarta Dumneavoastră, e vorba de ţara noastră scumpă, căreia şi noi îi închinăm toate gândurile noastre. Faceţi Dvs. gestul pe care Antonescu nu-l va face. Nu-l va face fiindcă interesele lui, soarta lui, sunt prea strâns legate de ale lui Hitler. El va sân­gera ţara până la sfârşit şi va aduce răz­boiul şi pe teritoriul ei, prefă­când-o în praf şi cenuşă.

Terminaţi singuri războiul. Treceţi cu unităţile de partea Ruşilor, când sun­teţi puşi în front. Acţionaţi contra spa­telui, când sunteţi în rezervă. Predaţi-vă partizanilor sovietici şi acţionaţi împreu­nă cu ei. Procedând astfel, veţi obţine cruţarea vieţilor româneşti, pe care Nemţii le sacrifică. Iar la încheierea si­tuaţiei finale vă veţi prezenta poporului român în altă lumină, în faţa lumii între­gi, care luptă contra Germaniei. Uşurând înfrângerea Nemţilor, contribuind la destrămarea frontului lor, aţi uşura ţării noastre ieşirea din războiu şi i-aţi evita astfel nefericirea de a se mai găsi în tabăra celor învinşi, în momentul doborârii lor definitive. Am putea obţine, în acest caz, uşurări pentru ţara noastră la încheierea păcii mondiale.

Şi apoi nu uitaţi Ardealul! Singura şansă de a-l recăpăta este de a câştiga bunăvoin­ţa Marlor Democraţii învingătoare. Dar pentru aceasta trebuie să facem dovada că merităm încrederea lor. Iar în caz că vom fi nevoiţi a intra în luptă contra Ungurilor pentru Ardeal, cu cine vom lupta, dacă lăsaţi să se distrugă şi ultimele Divizii româneşti? A salva pe soldaţii şi ofiţerii ce-i comandaţi de la moarte sigură, printr-o capitulare onorabilă şi raţională, înseam­nă a-i dărui ţării. Ca prizonieri la Ruşi, vă veţi bucura, ca şi noi, de regimul prevăzut de convenţiile internaţionale. Trimiteţi oameni de încredere spre a lua contact cu reprezentanţii noştri, domnii colonel Mihail Maltopol şi lt. col. Nicolae Cambrea, care se află aici, pe front. Procedând astfel, nu trădaţi şi nu vă dezonoraţi, ci dimpotrivă, rămâneţi credincioşi intereselor reale ale ţării. Şi ţara, şi oamenii ce-i aveţi sub comandă, şi familiile lor vă vor binecuvânta”.

La final sunt 17 semnături. Conţi­nutul documentului a fost preluat din lucrarea Veteranii de Război Doljeni, volumul I, Editura Alutus, Slatina, 2002 (p. 153-154), precum şi din volumul Divizia stalinistă Tudor Vladimirescu, în umbra steagului roşu, Editura Pan-Arcadia, Bucureşti, 1992 (p. 11), autor fiind colonelul Nicolae Fuiorea.

Recitind ultimele fraze, observăm că se spune că prizonierii căzuţi la ruşi s-au bucurat de bunele condiţii prevăzute de convenţiile internaţionale. Supravieţuitorii au mărturi­sit cu totul altceva. În acele la­găre au mu­rit de foame, de boli şi de munci istovitoare sute de mii de prizonieri. Comentariile sunt de prisos.

Note: Georgică Bercea Florea, coordonator, Din dosarele comunismului, drama ofiţe­rilor români, Ed. Arves, Craiova, 2010.