Cu Mircea Diaconu stau de vorbă la telefon, cu câteva zile înainte de debutul turneului său canadian. Pe 14 aprilie urmează să ajungă la Montréal, pe 15 are deja spectacol aici, cu piesa “Variaţiuni enigmatice”. Vorbim, la început, de agricultură, fiindcă telefonul meu tocmai l-a întrerupt din munca pământului. Se află acasă, în satul de baştină, şi-şi cultivă grădina. O prioritate, printre atâtea altele – fiindcă, pe lângă “misiile” de actor, de director al Teatrului Nottara, de soţ, tată şi bunic, Mircea Diaconu este implicat şi în viaţa politică, fiind senator PNL de Argeş. Şi toate acestea într-o Românie mai agitată ca oricând.

“Mereu mi-am promis că, în clipa în care împlinesc 60 de ani, mă mut pe prispă, citesc cărţi şi scriu cărţi, mărturiseşte actorul. Mai ocupat, mai alergat ca acum, de când am 62 de ani, n-am fost nici în tinereţe. Trăiesc un coşmar.” În acest context, apro­piatul turneu canadian este, pentru Mircea Diaconu, “o pa­ran­teză“ în clocotul atâtor probleme diferite, pe care îşi promite să le dea uitării între timp.

V-a tentat vreodată să emigraţi?

[pullquote]Să vă explic ceva. Eu nici când joc teatru nu mint. Că dacă aş fi minţit când jucam teatru sau film n-aş fi fost unul dintre actorii acceptaţi – să zicem – ai ţării acesteia. Cine te minte, te minte şi când joacă teatru, şi când respiră, şi când îţi dă mâna. Teatrul, dacă nu izbuteşte să fie o formă de adevăr – ireală, imaginată, fireşte – nu are valoare. Iar actorii mari, sau buni, sau iubiţi nu mint.[/pullquote]Nu, niciodată. Am avut o clipă de ezitare, eram în turneu în Statele Unite, în ‘79 şi o verişoară de-a mea – care era medic şi avea o situaţie foarte bună la New York – mi-a pus această problemă şi mi-am pus-o şi eu, pentru 5 minute. Nu mai mult. Ea mi-a zis: “Rămâi. Te sprijin, te ajut să scapi de lumea aceea.” Şi eu i-am zis: “Bun, zi-mi tu de ce să rămân. Găseşte-mi tu un argument.” Şi ea a zis: >Poţi călători oriunde, lumea ţi-e deschisă”. “Spune-mi, unde ai fost tu până acuma?”, am zis eu. “N-am fost încă, o să mă duc, n-am avut timp”, a zis ea. “Ei, eu – iată-mă – sunt în Statele Unite. Şi-n timpul ăsta îmi fac meseria. Acum un an am fost în Spania, am făcut un film. Am fost în Sicilia, am fost în Alma Ata. Deci ăsta nu-i un argument.” “Alt argument – a zis ea: La tine în ţară, intri într-un magazin şi ceri pâine şi nu are pâine.” “Da, i-am zis, dar în magazinul ăla vânzătoarea îmi spune «Domnu’ Diaconu, îmi pare atât de rău că n-am pâine!» Acest lucru nu se va mai întâmpla nicăieri vreodată.” Este motivul pentru care, dacă vreţi, eu aparţin acestei ţări şi gata. Pe de altă parte, dacă plecam, după părerea mea, era o formă de evadare, de egoism, “eu m-am aranjat, am scăpat, îmi văd de treburi”. Nu zic c-am fost un erou c-am rămas, dar nu pot altfel.

“Nu sunt un băiat vesel”

Încă din facultate îi făceaţi pe toţi să râdă, fiindcă eraţi “anacronic”. Persona­jul naiv şi stângaci. E un rol în care vă regăsim, în film şi teatru, adeseori. Voca­ţie sau doar întâmplare?

În facultate râdeau de mine pentru că eram provincial. Dar n-aveam umor. Eram aiurea în tramvai, pur şi simplu, căzut din lună. Nu înţelegeam câteodată nici ce vorbeau. Era râsul acela care te doare. A trebuit să învăţ însă meseria asta, pentru care nu eram pregătit şi poate că mi-am găsit genul meu. Nu sunt un băiat vesel, nu râde nimeni în jurul meu, nici în familia mea; încerc să fiu cât pot de serios, de fapt. Faptul că, la un moment dat, mă port ca un personaj care are umor… repet: eu fac o meserie, fac o construcţie, o gândesc. Asta nu înseamnă că eu sunt aşa.

E vreun rol pe care vi l-aţi dori?

Nu, niciodată nu mi-am dorit să joc un anume personaj. Nu cred în aşa ceva, pentru că reflexul actorului este să se ducă către ceva facil sau ceva în care se poate descurca bine, repede, un fel de succes garantat, dacă vreţi. Niciodată acest gen de personaje nu-ţi asigură un loc în istorie. Până la urmă, doar situaţiile atipice te pot duce la performanţă.

Pe lângă toate activităţile pe care le aveţi, mai găsiţi timp să scrieţi?

Toată viaţa mea de actor mi-am dorit să mă opresc, să am puterea să mă opresc brusc şi să mă apuc de scris. Mai ales că au fost vremuri în care a scrie chiar conta. În ‘77 am luat premiul Uniunii Scriitorilor, deci cel mai important premiu pe care-l putea lua un scriitor, alături de Marin Preda (n.r. – pentru primul său volum de proză scurtă, Şugubina). Mereu am zis “ăsta e  ultimul rol”, dar apoi venea altul şi altul… Cum vă spuneam, îmi propusesem să fac asta după 60 de ani. Din păcate, urgenţa de pe străzile României e atât de mare, dispe­-rarea e atât de mare… Eu ce să fac? Să stau pe prispă sau în papuci, acasă? Să zic că “eu sunt actor, nu mă bag… eu sunt scriitor.” Nu pot asta. Pe de altă parte, astăzi se scriu cărţi de bucate, se scriu cărţi de management, care au succes şi se cer, scenarii proaste, că dacă sunt bune nu se primesc, la tot felul de televiziuni seriale peste seriale, de trei parale toate. Aproape că n-are sens. Probabil că o să scriu aşa, pentru copiii mei, pentru nepoţii mei, ca să rămână undeva poveştile vieţii mele şi ale copilăriei mele.

Am auzit că se află, la Bucureşti, un monument dedicat lui Caragiale, realizat de Ioan Bolborea, iar printre personajele aflate în căruţa Maestru­lui este unul care v-a “împrumutat” chipul. L-aţi văzut?

Sigur, am fost la inaugurare. Se poate spune că am o statuie în faţa Teatrului Naţional. De bronz. Dar nu sunt eu, este personajul jucat de mine. Este Brânzovenescu din O scrisoare pierdută, în cuplu cu Dem Rădulescu – Farfuridi. Până la urmă, statuia e a lui, nu a mea. Dar faptul că are chipul meu mă onorează mai mult decât vă puteţi imagina.

Spaima actorilor

Aţi fost primul actor care, în ‘90, şi-a dat demisia şi a devenit liber profesionist. Regretaţi, în vreun fel, acest gest?

Nu, Doamne fereşte. E o singură problemă. Vorbeam zece dintre noi – actori, să zicem aşa, importanţi. Eu, cel puţin, îi îndemnam să ieşim toţi pe contract, ca să apară şi această specie în România, actorul pe contract. Din păcate, am ieşit eu singur. A mai ieşit Ştefan Iordache peste un an de zile. Şi cam atât.

De ce credeţi că s-au răzgândit?

E o comoditate, a salariului, a liniştii, a pensiei…  a mai ştiu eu ce. Şi e spaima de concurenţă. Pentru că a ieşi pe contract înseamnă a trăi într-o stare de concurenţă continuă. Pe de altă parte, teatrele însele, pline cu actori pe salariu, au un fel de frică de actorii pe contract, care automat dizlocă pe unul cu salariu. Pe unul sau mai mulţi. Şi e un fel de spaimă, e ceva ciudat.

În Canada, angajaţii cu contract sunt foarte numeroşi, iar concurenţa e firească.

Aşa este. Când am devenit director la Teatrul Nottara, i-am luat unul câte unul în birou şi am încercat să-i conving să iasă pe contract. În orice caz, pe cei care erau la pensie. Plângeau, ţipau: “mă dai afară”, “mă omori”, “ce faci cu mine?” Şi eu le-am demonstrat, cu creionul în mână, că au un avantaj mare faţă de ceilalţi, pot câştiga o grămadă de bani. “Păi da, da’ numai cât o să fii tu director. Când n-o să mai fii tu director, ce ne facem?” Ei, au trecut zece ani de când sunt director la Nottara şi aceşti actori, care sunt cei mai mari actori ai teatrului nostru până la urmă, au avut în tot acest timp câştiguri de ministru. Lucrând pe contract. Şi totuşi, le e teamă…

Cât de greu e pentru dvs. să fiţi şi politician? Sunt sigură că unii vă suspectează că “jucaţi teatru” când luaţi atitudine pentru sau împotriva unor proiecte.

Să vă explic ceva. Eu nici când joc teatru nu mint. Că dacă aş fi minţit când jucam teatru sau film n-aş fi fost unul dintre actorii acceptaţi – să zicem – ai ţării acesteia. Cine te minte, te minte şi când joacă teatru, şi când respiră, şi când îţi dă mâna. Teatrul, dacă nu izbuteşte să fie o formă de adevăr – ireală, imaginată, fireşte – nu are valoare. Iar actorii mari, sau buni, sau iubiţi nu mint.

Pe culmile disperării

Mai credeţi în salvarea omului prin cultură?

Da. Este singura soluţie. Educaţie. Cultură. Sănătate. Înseamnă coloana vertebrală, înseamnă identitatea unei naţii… Te numeşti într-un fel din cauza educaţiei, culturii şi, evident, totul nu are sens şi nu există în afara sănătăţii. Spun asta pentru că exact aceste trei sau patru domenii – aş adăuga şi mediul – sunt într-un pericol infernal în România. Sunt atacate de la cel mai înalt nivel, sistematic. Trăim într-o ţară care are plan de închis şcoli şi de închis spitale. Au fost, săptămâna trecută, scoşi din spitale – din 67 de spitale – oameni cu targa sau pe braţe şi mutaţi la kilometri distanţă, câţiva dintre ei au murit… E mai rău decât în răz­boi. Şi aceste lucruri nu se întâmplă pentru că au venit ruşii sau turcii sau pentru că suntem ocupaţi de nu ştiu ce putere, cum ne-am scuzat mereu. Nu, sunt românii noştri. Aleşi de noi, puşi în vârf, ca să ne omoare. Simplu şi clar. Au plan de închis 1300 de şcoli. N-a analizat nimeni, n-a întrebat nimeni. Închideţi 1300 de şcoli, a zis Numărul Unu din ţara noastră. Şi ceilalţi execută.

Prin urmare, consideraţi că toate aceste decizii sunt luate fără nicio analiză preliminară şi nu au nicio justificare?

Niciuna. Sunt pur şi simplu ucigaşe. În schimb, nu sunt atin­se domenii foarte importante, gen Serviciile secrete – Securitatea, ca să spun aşa – , grupu­rile de la guvernare, stoluri întregi de consilieri guvernamentali, preziden­ţiali, cărora le cresc salariile, ve­ni­turile şi importanţa. În schimb, profesorii sunt deci­maţi şi doctorii sunt trimişi să lucreze afară.

[pullquote]Această lege, mă rog, a CNSAS-ului s-a făcut exact ca praf în ochii tuturor. Cea mai importantă pătură a răutăţii noastre, şi a colportării noastre, şi a delaţiunii noastre a fost arătată cu degetul, împroşcată cu noroi şi pe bună dreptate. Dar marii vino­vaţi fac parte din corul celor care arată cu degetul. De asta spun, una e să fi trăit totul, cu ei alături şi alta e să priveşti detaşat, din când în când, din afară. Trebuie să fim un pic mai atenţi la lucruri şi abia după aceea să fim tranşanţi.[/pullquote]

Şeful PNL a propus recent ca dreptul românilor din străinătate de a vota să fie legat de plata unor impozite în România…

Nu e chiar aşa. Până la urmă, ideea era asta: în clipa în care trăieşti şi munceşti pe impozitele doamnei Merkel ar trebui, probabil, să fii mai atent când votezi acolo unde funcţionează impozitele lui Boc. E uşor de trăit pe impozitele lui Merkel şi să-ţi spui părerea pe impozitele lui Boc. Situaţia în care ne aflăm astăzi este, curat şi foarte clar, datorată acestui fapt, pentru că, în România, domnul Băsescu a pierdut ale­ge­rile. În cursul unei nopţi năpraznice, până dimineaţa au venit nişte voturi – bineînţeles că cele mai multe falsificate – de la Paris, din Moldova, din Spania…

Şi de la noi, să ştiţi…

De la dvs. mai puţin, avem statisticile.

Românii vă îndrăgesc, incontestabil, ca actor, însă unii au o strângere de inimă la gândul că sunteţi în aceeaşi barcă, poli­tic vorbind, cu Dan Voiculescu…

Sunt în aceeaşi barcă – politic vorbind –  cu Traian Băsescu. Care nu a fost informator, a fost ofiţer de Securitate. La vremea la care, în ‘89, eu eram pe străzi cu toată lumea şi cu studenţii, el făcea parte din guvernul Dăscălescu, ultimul guvern al lui Ceauşescu. Cu rang de secretar de stat.

Des­pre ce vorbim? Totul este o intoxicare năprasnică. Până la urmă, există o piramidă, dacă vreţi, a vinovăţiilor anterioare. O piramidă însemnând că începe cu vârful, activii din partid şi Securitate, ofiţerii, criminalii etc. şi coboară, şi coboară, şi coboară, şi jos, la bază, după părerea mea, sunt informatorii sau colaboratorii, ăştia care scriau o hârtie. Dacă scriau o hârtie asta nu înseam­nă că imediat şi automat băgau pe cineva în puşcărie. Dar cei care te băgau în puşcărie, cei care te omorau, cei care te băteau, cei care te dădeau afară din serviciu, ăştia sunt printre noi şi nu au nicio problemă. Fac parte şi din Senat, şi din Parlament, şi din Guvern. Vi-i arăt. Îi ştim. În schimb, această lege, mă rog, a CNSAS-ului s-a făcut exact ca praf în ochii tuturor. Cea mai importantă pătură a răutăţii noastre, şi a colportării noastre, şi a delaţiunii noastre a fost arătată cu degetul, împroşcată cu noroi şi pe bună dreptate. Dar marii vino­vaţi fac parte din corul celor care arată cu degetul. De asta spun, una e să fi trăit totul, cu ei alături şi alta e să priveşti detaşat, din când în când, din afară. Trebuie să fim un pic mai atenţi la lucruri şi abia după aceea să fim tranşanţi.