Nu-mi place teatrul, pentru că nu-mi place să rămân singură, seara, acasă. Să mă ia şi pe mine nu le trece prin cap. De fapt, le trece de fiecare dată, dar tot de fiecare dată hotărăsc ei că parcă nu e o idee bună. La ultima lor ieşire la teatru, în martie, Sorin iar m-ar fi luat, dar Cristina a zis: “La o piesă de-a Cristinei? Cu actorii ăia făcând ca toate visele?” Vorbind de o altă Cristină, desigur.
Dar soarta a vrut altfel, de data asta. M-au lăsat la Tiger, iar Tiger era cu Gloria, care-i fosta soţie a lui Alain, o pensionară voinică, venită cândva din Columbia. Tiger i-a spus Gloriei că ai mei s-au dus la teatru. Gloria şi-a amintit cu glas tare că Fernando, primul ei soţ, o ducea la teatru. La Bogotá. La Montréal, cât au fost căsătoriţi, Alain n-a dus-o niciodată. Iar după, cine s-o mai ducă? “Putem merge în seara asta, toţi trei”, i-am spus.
Aşa am ajuns să văd ultima piesă a Cristinei Ioviţă, “Hainele noi ale împăratului”, adaptare după cunoscuta poveste a lui Andersen. Bilet a plătit numai Gloria, pentru că fata de la intrarea în sală nu privea la nivelul meu şi al lui Tiger. Iar odată aşezaţi, pe unul din ultimele rânduri, cei din jurul nostru au crezut că facem parte din piesă şi ne-au lăsat în pace.
De acolo, din spate, m-am uitat în egală măsură la ce se petrecea pe scenă şi la ce se petrecea cu Sorin şi Cristina. Lângă mine, Gloria părea că se visează tânără, la Bogotá. Privea în toate direcţiile şi zâmbea întruna. Iar Tiger s-a apucat imediat să facă ceea ce îi reuşeşte lui cel mai bine. Să doarmă.
Subiectul îl ştiţi. Doi escroci care se dau drept croitori de lux îl conving pe împărat să umble prin faţa supuşilor în pielea goală, însă încredinţat că poartă un costum de o fineţe nemaiîntâlnită. Escrocii susţin că hainele făcute de ei pot fi văzute numai de cei cu o fineţe a spiritului pe măsură. Împăratul şi cei din jurul lui nu-şi pot permite să treacă drept proşti, aşa că ei văd costumul. Mujicii, cărora bănuiala de prostie nu le poate strica résumé-ul, văd un împărat preumblându-se în curul gol. Copiii judecă la fel ca mujicii, cu deosebirea că mai şi strigă în gura mare ce cred ei.
Tratarea regizorală a subiectului – şi aici îmi permit să fac puţin pe deşteapta, pentru că m-am informat de pe internet! – e marca de comerţ a Cristinei Ioviţă şi a companiei ei, Théâtre de l’Utopie. Toată povestea e basculată în stilul unui gen teatral care şi-a atins apogeul în urmă cu câteva secole, mai întâi la italieni, apoi la francezi, şi care a încetat cam tot de-atunci să-i mai intereseze pe dramaturgi: commedia dell’arte. Mort pentru dramaturgi, respectivul gen nu e mort şi pentru regizori, pentru simplul motiv că încă există un public care îl place. Existenţa acestui public este legată de existenţa copilui etern din fiecare, dar regizorul ştie că actualizarea subiectului piesei ajută, de asemenea. În “Hainele noi ale împăratului”, unul dintre cei prostiţi de escroci este ministrul “Tendinţelor Culturale”. Asta-i o actualizare cu intenţie, ori o şopârlă. Caietul program dă şi el o informaţie cu intenţie, când spune că Théâtre de l’Utopie “a ştiut să-şi captiveze auditoriul prezentând, de peste zece ani, un spectacol pe an, fără să fi obţinut vreodată subvenţii”. Despre Cristina Ioviţă s-a afirmat (în revista ZINC, în 2005) că este una din figurile cele mai dizidente ale mediului teatral din Québec, tocmai datorită perseverenţei ei în a contesta sistemul de subvenţii existent. În fine, cam atât cu ştiinţa mea despre teatru.
Reacţia sălii a fost cam leşinată. Adică s-a râs, dar nu din cale-afară. Însă mie şi Gloriei ne-a plăcut. Pe mine m-a cucerit agitaţia de pe scenă, iar gălăgia mi-a permis să latru nebăgată în seamă. Gloriei i-ar fi plăcut orice piesă. Tiger ar fi preferat una mai liniştită. De câteva ori, brusc trezit din somn, a lătrat şi el.
Cu Sorin şi Cristina a fost mai complicat. În prima parte a spectacolului, pe Cristina am surprins-o râzând de… două ori. Mici râsete. Pe Sorin, niciodată. El, cam o dată la cinci minute, făcea o succesiune de mişcări care m-a făcut suspicioasă. Se înclina încet, abia perceptibil, spre Cristina, până când se oprea brusc, cu o zvâcnitură a capului. Stătea în poziţia asta puţin, apoi se îndrepta cu o legănare amplă. Nu ştiu sigur ce i se întâmpla, aşa că prefer să nu spun ce bănuiesc. La pauză, şi-au părăsit locurile în viteză. Dacă nu şi-ar fi lăsat hainele pe scaune, aş fi jurat că au luat-o spre casă.
[pullquote] Nota redacţiei: Cristina Ioviţă este singurul regizor venit din România care face cu consecvenţă montări de teatru pe scenele quebecheze. De-a lungul anilor, a folosit o paletă largă de surse (scrieri de Diderot, Ruzante şi Platon, Cehov, Molière, Borges etc.) şi n-a ocolit nici subiectele româneşti, după cum a arătat-o, până acum, cu piesele “La mort en hiver”, “Romania III” şi “Le Père Léonida”. Mai multe detalii despre activitatea sa pot fi găsite pe site-ul companiei Théâtre de l’Utopie, la www.theatre-utopie.com [/pullquote]În partea a doua, au avut amândoi un aer mai vioi. Am aflat mai târziu de ce. Trecuseră pe la bar şi se trataseră cu coniac, în compania… Cristinei Ioviţă. Regizoarea era singura persoană ieşită în faţa teatrului, la o ţigară, şi o văzuseră prin geam.
Au ajuns acasă după noi. Când au trecut să mă ia, Gloria n-a spus o vorbă despre teatru, chiar dacă ar fi vrut, pentru că o rugasem.
Seara, l-am înregistrat pe Sorin, pe ascuns, cu reportofonul. Striga prin uşa de la baie către Cristina, care se băgase sub duş. Părea descumpănit.
“Nu ştiu alt român de la Montréal care să stăpânească mai bine franceza. Textele din Terra Nova stau mărturie. Da, ţi-am mai spus. Iar adaptarea asta, am citit-o amândoi şi ne-a plăcut! Să fie de vină… commedia dell’arte? Aşa crezi? Eu nu sunt convins. Îmi amintesc de Scapino, cu Mălăele. La Nottara. Habar n-am cu cine-am fost, eram student! Oamenii reacţionau prompt. Se râdea şi când Scapino ofta. E drept, şi şopârlele ajutau. Alea da, şopârle! Şopârlele astea, despre mersul culturii şi al subvenţiilor, pe mine nu mă prind. Nici pe tine? Ar mai fi şi actorii. Talentaţi, dar prea tineri. Ştiu, cei copţi costă! Dar cred că în commedia dell’ arte actorul contează mai mult decât în teatrul normal. Ar putea fi o problemă şi cu mine. N-ai nimerit, alta! Îmi oboseşte urechea la turuiala asta, în franceză, şi-mi scapă din replici! Crezi că ar putea fi o explicaţie?”
