Unda de şoc a alegerilor aproape s-a dus. Ea a fost însă destul de puternică, mai ales că în Canada nu mai suntem obişnuiţi să ne şocheze ceva. De fapt, nici în România nu ne mai şoca mare lucru. Aici cam totul se petrece într-un calm adesea blegos, acolo aproape tot ce se întâmplă pe scena publică e scandalos. Şi cred că pragul de sensibilitate al oamenilor s-a adaptat în consecinţă – poate ar fi de studiat fenomenul.
Revenind la alegeri: cu un singur cuvânt, să zicem că marele învingător a fost populismul. Succesul fantastic pe care l-a avut valul portocaliu s-a bazat pe… nimic. Una dintre caracteristicile populismului este tocmai faptul că e o formă seducătoare, dar aproape goală de conţinut.
În esenţă, populismul e definit ca mişcare opusă elitismului; e un tip de discurs (filosofie politică, ideologie) care îşi propune să protejeze “poporul”, în faţa grupurilor de “privilegiaţi”. Istoria populismului e veche, începe din vremea republicii romane (de-acolo îi vine şi numele, de la “populus” – “popor” în latină), iar sensul termenului s-a extins azi foarte mult. Dincolo de teorii politico-filosofice, noţiunea e frecvent folosită ca sinonim pentru demagogie sau oportunism.
Rămânând în teritoriu peiorativ, s-ar putea spune că populismul n-are “prinţip” şi nici “manere”: el se adaptează la fel de bine la stânga sau la dreapta eşichierului politic – exemple familiare ar fi nazismul la dreapta sau agrarianismul, la stânga. Interesant este că, de multe ori, populiştii susţin că nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, şi în niciun caz de centru. Ei sunt de partea poporului, atât.
Fireşte că, în alegeri, toată lumea vrea să fie de partea poporului, căci poporul votează (atât cât o face – ultima dată, s-au prezentat la urne puţin peste 60% dintre canadienii cu drept de vot). Partidele îşi spoiesc pereţii cu miere şi candidaţii au zâmbetul larg – unul încalţă tenişi, altul dansează cu inuiţii, un al treilea se luptă cu o boală teribilă, al patrulea visează în culori. Cum să alegi, când toţi îţi vor binele?
În Canada, în afară de animozităţile legate de suveranitatea Québecului, nu au existat, de ani de zile, subiecte care să fi coagulat mase de oameni. Şi iată că un om portocaliu, care tot candidează din 2004, a găsit, în sfârşit, cheiţa de aur. Care nu-i chiar de aur, fiindcă Jack Layton a ieşit doar pe locul doi, dar oricum, ascultându-i discursul luuung, fericit şi tautologic din noaptea alegerilor, ai fi zis că a ieşit “cel puţin” pe primul loc. Cu un program care prevedea mărirea pensiilor (fără să se ştie din ce surse), rezolvarea problemelor din sănătate (fără să fie clar în ce mod) sau eradicarea sărăciei (un punct încă şi mai misterios), populismul lui s-a dovedit mai “futé” decât al altora, care tot au mai avut ceva scrupule.
Contrariat, un prieten care a încercat busola electorală de pe Radio-Canada mi-a scris că, deşi se aştepta să iasă votant NPD (întrucât e “sărac şi pensionar”), a ieşit liberal. Să fie o întâmplare sau omul e prea responsabil pentru a îmbarca în promisiuni fără acoperire? Din câte-l cunosc, cam aşa stă treaba.
Fără acoperire s-a dovedit a fi şi echipa cu care Layton va ocupa 102 fotolii în Parlamentul Canadei – pregătirea precară a viitorilor deputaţi, imaturitatea şi lipsa lor de experienţă politică frizează ridicolul. În plus, unul dintre “greii” partidului, care altfel părea un tip respectabil, a făcut zilele trecute să pălească până şi populismul lui Layton: Thomas Mulcair s-a arătat a fi amator de teorii conspiraţioniste. Cert, acest lucru îi atrage multe simpatii, dar e un păcat mortal pentru cineva cu funcţie oficială, într-o ţară în care corectitudinea politică e a doua natură.
Dar populismul e deja în toate, precum partidul într-un vechi refren comunist. Regina Angliei se îmbracă în galben, fericită să dea poporului nunta prinţului moştenitor cu o “commoner”; iar în “scena balconului”, precum şi la pozele oficiale sunt adunaţi toţi copiii din familia regală, ba chiar şi unul în plus. Un “face-lifting” în toată regula pentru monarhie.
Barack Obama, care pierdea constant din simpatia publicului de când se întorsese la apucături de Harvard, a scos din pălărie, odată cu eliminarea lui Ben Laden, un triumfalism care nici măcar nu-l prinde. Fiindcă populismul nu-i pentru oricine: unora le stă bine când joacă table, altora nu. Văzându-l pe Ignatieff în campanie, aplecându-se pe sub mese, într-o grădiniţă, să se joace cu copiii, nu eram sigură dacă să râd sau să plâng.
Toţi cunoaştem oameni care se împrietenesc uşor cu toată lumea, fiindcă spun ce vor ceilalţi să audă. La nevoie însă, e clar că nu pe ei îi căutăm, fiindcă ştim că dincolo de aparenţă nu se află mare lucru. Pe de altă parte, pentru cei care lucrează cu publicul, o anumită doză de populism e obligatorie. Într-o slujbă tehnică eşti promovat, în principal, pe baza competenţelor. Dar într-un job unde publicul are un cuvânt de spus (mass-media, politică etc), aguridele nu fac mulţi purici, oricât ar fi de bine pregătite. Privind în jur, observi însă o asemenea inflaţie în exhibarea populismelor încât te întrebi ce şansă mai au lucrurile care chiar oferă conţinut. Cum se atinge echilibrul delicat şi atât de fragil (valurile de popularitate sunt efemere), sinonim cu succesul? Asistăm oare la naşterea unei noi arte, o a opta? Dar stai, coada la eticheta de “artă” e lungă, nici talentul lui Ratatouille nu a fost încă adăugat celor şapte recunoscute.
În orice caz, poporul, dorinţele şi apucăturile sale se cer din când în când măsurate. Tocmai am primit acasă formularul de participare la recensământul canadian. Completarea lui nu durează mai mult de 5 minute şi există chiar o variantă on-line. Sunt doar 10 întrebări, mult mai puţine decât în 2006, aşa că nu cred că cineva ar avea motiv să nu participe. De altfel, legea prevede obligaţia de a răspunde la acest chestionar, iar penalitatea pentru refractari este de 500 de dolari amendă sau 3 luni de închisoare. E adevărat, n-a făcut încă nimeni puşcărie pe tema asta, dar nici guvernul nu stă cu mâinile-n sân – trimite avize peste avize, ba chiar şi oameni la uşă pentru a le reaminti întârziaţilor de datoria neonorată.
În schimb, la începutul lunii iunie, o familie din trei va primi acasă un alt formular, numit “Anchetă naţională”. De data aceasta, e vorba de 55 de întrebări, printre care şi câteva legate de apartenenţa etnică. Completarea “anchetei” va fi mai solicitantă, dar efortul e totuşi important pentru conturarea prezenţei româneşti în Canada. Încercaţi să vă rupeţi deci un moment pentru asta. Cine ştie, poate cândva s-o găsi vreun populist care să ne ia în seamă ca grup.