Acupunctura comunitară: Populismul e în toate

Unda de şoc a alegerilor aproape s-a dus. Ea a fost însă destul de puternică, mai ales că în Canada nu mai suntem obişnuiţi să ne şocheze ceva. De fapt, nici în România nu ne mai şoca mare lucru. Aici cam totul se petrece într-un calm adesea blegos, acolo aproape tot ce se întâmplă pe scena publică e scandalos. Şi cred că pragul de sensibilitate al oamenilor s-a adaptat în conse­cinţă – poate ar fi de studiat feno­menul.

Revenind la alegeri: cu un singur cuvânt, să zi­cem că marele învingător a fost populismul. Succesul fantastic pe care l-a avut valul portocaliu s-a bazat pe… nimic. Una dintre caracteristicile po­pulismului este tocmai faptul că e o formă seducă­toare, dar aproa­pe goală de conţinut.

În esenţă, populismul e definit ca mişcare opusă elitismului; e un tip de discurs (filosofie politică, ideo­lo­gie) care îşi propune să protejeze “poporul”, în faţa grupurilor de “privilegiaţi”. Istoria populismului e ve­che, începe din vremea republicii romane (de-acolo îi vine şi numele, de la “populus” – “popor” în latină), iar sensul termenului s-a extins azi foarte mult. Dincolo de teorii politico-filosofice, noţiu­nea e frec­vent folosită ca sinonim pentru demagogie sau oportunism.

Rămânând în teritoriu peiorativ, s-ar putea spu­ne că populismul n-are “prinţip” şi nici “mane­re”: el se adaptează la fel de bine la stânga sau la dreapta eşichierului politic – exemple familiare ar fi nazismul la dreapta sau agrarianismul, la stânga. Interesant este că, de multe ori, populiştii susţin că nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, şi în niciun caz de centru. Ei sunt de partea poporului, atât.

Fireşte că, în alegeri, toată lumea vrea să fie de partea poporului, căci poporul votea­ză (atât cât o face – ultima dată, s-au prezentat la urne puţin peste 60% dintre canadienii cu drept de vot). Partidele îşi spoiesc pereţii cu miere şi candidaţii au zâmbetul larg – unul încalţă tenişi, altul dansează cu inuiţii, un al treilea se luptă cu o boală teribilă, al patrulea vi­sea­ză în culori. Cum să alegi, când toţi îţi vor binele?

În Canada, în afară de animozităţile legate de suveranitatea Québecului, nu au existat, de ani de zile, subiecte care să fi coagulat mase de oameni. Şi iată că un om portocaliu, care tot candidează din 2004, a găsit, în sfârşit, cheiţa de aur. Care nu-i chiar de aur, fiindcă Jack Layton a ieşit doar pe locul doi, dar oricum, ascultându-i discursul luuung, fericit şi tautologic din noaptea alegerilor, ai fi zis că a ieşit “cel puţin” pe primul loc. Cu un program care pre­vedea mărirea pensiilor (fără să se ştie din ce surse), rezolva­rea problemelor din sănătate (fără să fie clar în ce mod) sau eradicarea sărăciei (un punct încă şi mai misterios), populismul lui s-a dovedit mai “futé” decât al altora, care tot au mai avut ceva scrupule.

Contrariat, un prieten care a încercat busola electorală de pe Radio-Canada mi-a scris că, deşi se aştepta să iasă votant NPD (întrucât e “sărac şi pensionar”), a ieşit liberal. Să fie o întâmplare sau omul e prea responsabil pentru a îmbarca în promisiuni fă­ră acoperire? Din câte-l cunosc, cam aşa stă treaba.

Fără acoperire s-a dovedit a fi şi echipa cu care Layton va ocupa 102 fotolii în Parlamentul Canadei – pregătirea precară a viitorilor deputaţi, imaturitatea şi lipsa lor de experienţă politică frizează ridicolul. În plus, unul dintre “greii” partidului, care altfel părea un tip respec­tabil, a făcut zilele trecute să pălească până şi popu­lismul lui Layton: Thomas Mulcair s-a arătat a fi amator de teorii conspiraţioniste. Cert, acest lucru îi atrage multe simpatii, dar e un păcat mortal pentru cineva cu funcţie oficială, într-o ţară în care corectitudinea politică e a doua natură.

Dar populismul e deja în toate, precum partidul într-un vechi refren comunist. Regina Angliei se îmbracă în galben, fericită să dea po­po­rului nunta prinţului moştenitor cu o “commoner”; iar în “scena balconului”, precum şi la pozele oficiale sunt adu­naţi toţi copiii din familia regală, ba chiar şi unul în plus. Un “face-lifting” în toată regula pentru monarhie.

Barack Obama, care pierdea constant din simpatia publicului de când se întorsese la apucături de Harvard, a scos din pălărie, odată cu eliminarea lui Ben Laden, un triumfalism care nici măcar nu-l prinde. Fiindcă populismul nu-i pentru oricine: uno­ra le stă bine când joacă table, altora nu. Văzându-l pe Ignatieff în campanie, aplecându-se pe sub mese, într-o grădiniţă, să se joace cu copiii, nu eram sigură dacă să râd sau să plâng.

Toţi cunoaştem oameni care se împrietenesc uşor cu toată lumea, fiindcă spun ce vor ceilalţi să audă. La nevoie însă, e clar că nu pe ei îi căutăm, fiindcă ştim că dincolo de aparenţă nu se află mare lucru. Pe de altă parte, pentru cei care lucrează cu publicul, o anumită doză de populism e obligatorie. Într-o slujbă tehnică eşti promovat, în principal, pe baza competenţelor. Dar într-un job unde publicul are un cuvânt de spus (mass-media, politică etc), agu­ri­dele nu fac mulţi purici, oricât ar fi de bine pregătite. Privind în jur, observi însă o asemenea inflaţie în exhibarea populismelor încât te întrebi ce şansă mai au lucrurile care chiar oferă conţinut. Cum se atinge echilibrul delicat şi atât de fragil (valurile de popularitate sunt efemere), sinonim cu succesul? Asistăm oare la naşterea unei noi arte, o a opta? Dar stai, coada la eticheta de “artă” e lungă, nici talentul lui Ratatouille nu a fost încă adăugat celor şapte recunoscute.

În orice caz, poporul, dorinţele şi apucăturile sale se cer din când în când măsurate. Tocmai am primit acasă formularul de participare la recensă­mântul canadian. Completarea lui nu durează mai mult de 5 minute şi există chiar o variantă on-line. Sunt doar 10 întrebări, mult mai puţine decât în 2006, aşa că nu cred că cineva ar avea motiv să nu participe. De altfel, legea prevede obligaţia de a răspunde la acest chestionar, iar penalitatea pentru refractari este de 500 de dolari amendă sau 3 luni de închisoare. E adevărat, n-a făcut încă nimeni puşcărie pe tema asta, dar nici guvernul nu stă cu mâinile-n sân – trimi­te avize peste avize, ba chiar şi oameni la uşă pentru a le reaminti întârziaţilor de datoria neonorată.

În schimb, la începutul lunii iunie, o familie din trei va primi acasă un alt formular, numit “Anchetă naţională”. De data aceasta, e vorba de 55 de între­bări, printre care şi câteva legate de apartenenţa etnică. Completarea “anchetei” va fi mai solicitantă, dar efortul e totuşi important pentru conturarea pre­zen­ţei româneşti în Canada. Încercaţi să vă rupeţi deci un moment pentru asta. Cine ştie, poate cândva s-o găsi vreun populist care să ne ia în seamă ca grup.