One Man Show cu variaţiuni

În perioada 15-18 aprilie, actorii Teatrului Nottara Mircea Diaconu şi Alexandru Repan au fost într-un turneu canadian, în oraşele Montréal şi Toronto. Ei au oferit publicului două piese de teatru: Variaţiuni enigmatice (în care au jucat ambii actori) şi Craii de Curtea Veche, spectacol inspirat din romanul lui Mateiu Caragiale, interpretat doar de Alexandru Repan.

La întoarcerea în România din turneul canadian, viaţa lui Alexandru Repan nu va mai fi cu siguranţă aceeaşi: în Vinerea Mare, ziarele din ţară preluau o informaţie dată publicităţii de CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), care arăta că regizorul Andrei Blaier şi acto­rul Alexandru Repan au fost colaboratori ai Securităţii. Conform CNSAS, Alexandru Repan a fost racolat de către Securitate în 1974 sub numele de cod Hans. Iniţial, actorul ar fi dat informaţii despre diplomaţii străini cu care venea în contact, dar, cu timpul, ar fi ajuns să dea note informative şi despre colegi sau apropiaţi ai săi.

Variaţiuni enigmatice, piesă de tea­tru semnată de Eric-Emmanuel Schmitt, se inspiră din numele unei compoziţii muzicale a lui Edward Elgar. Este melodia preferată a Helenei, eroina invi­zibilă în jurul căreia se desfăşoară duelul verbal şi gestic al celor doi bărbaţi care o iubesc şi care, amândoi, au pierdut-o. Un “balet” de mare expresivitate şi forţă, executat cu măiestrie de doi “grei” ai scenei româ­neşti, Mircea Diaconu şi Alexandru Re­pan, sub îndrumarea regizorului Claudiu Goga. Este unul din cele două spectacole cu care actorii Teatrului Notta­ra i-au răs­faţat pe românii montrealezi, în 15 şi 16 aprilie, la invitaţia Asociaţiei ROCADE.

Un scriitor celebru s-a retras, în urmă cu 15 ani, pe o insulă. Ca să îşi scrie cărţile şi ca să se îndepărteze de ispita marii iubiri. Povestea lui se mută în cuvinte, fiindcă de tot atâţia ani el poartă o corespondenţă ardentă cu femeia vieţii sale. Şi iată că, într-o bună zi, un fals ziarist apasă butonul şi opreşte melodia. Femeia iubită s-a căsătorit cu un alt băr­bat în urmă cu mulţi ani. Femeia iubită s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost îngrijită cu abnegaţie de acel alt bărbat. Femeia iubită a murit. Acel alt bărbat i-a găsit scrisorile şi a înţeles că are şansa de a o păstra în viaţă “pentru celălalt”, continuând să-i răspundă, în numele ei, la scrisori.

Poveste despre nenumăratele faţete ale dragostei, piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt vorbeşte şi despre nevoia de ilu­zie a oamenilor şi despre doza de ficţiune care transformă vieţile în partituri imprevizibile.

În rolul scriitorului, regăsim un Alexandru Repan de zile mari. “Eu şi personajul din această piesă avem foarte multe puncte în comun. Sunt orgolios ca şi el. Irascibil ca el. Uneori sunt încre­zut, ca şi el.” Nu e prima oară când actorul îşi manifestă reţinerea faţă de mo­destie. “Ade­vărata modestie nu cred că există. E un lucru care se clamează. Fiecare om are motive să se iubească. Atunci, modestia e doar o formă de manifestare publică… care place.”

Cum dragostea e subiectul principal al piesei a cărei reprezentaţie tocmai s-a încheiat pe scena Teatrului Gesù, risc o întrebare mai indiscretă şi-l chestionez asupra lungii sale burlăcii (Alexandru Repan s-a căsătorit la vârsta de 50 de ani). Răspunde invocând statutul său de copil unic, acaparat de dragostea maternă: abia după dispariţia părinţilor a simţit nevoia unui “suflet pereche”.

Se laudă cu cei doi băieţi, de 16 şi 14 ani, care-şi trag numele, primul – Alexandru – din tradiţia “prinţului moştenitor”, al doilea – Dimitri Mateiu – din piesele pe care le juca pe scenă în momentul apariţiei sale pe lume. Aşa ajungem să vorbim despre spectaco­lul după Craii de Curtea Veche (al doilea spectacol prezentat în turneul canadian), care s-a bucurat de peste 300 de reprezen­taţii la Nottara.
“M-a surprins şi pe mine că a fost atât de longeviv, fiindcă autorul, Mateiu Caragiale, deşi extraordinar, era foarte puţin cunoscut, atunci ca şi acum. Însă a fost primul One Man Show şi, pe lângă asta, probabil că şi eu eram destul de cunoscut.”

“Anna Karenina nu se naşte pe toate drumurile”

Alexandru Repan mărturisea, într-un interviu acordat unui ziar din România cu aproximativ un deceniu în urmă, că visează să facă un spectacol după celebrul roman al lui Lev Tolstoi, Anna Karenina. Dramatizarea a făcut-o deja, însă drumul până la realizarea acestui proiect, drag inimii sale, e lung, fiindcă, zice actorul, teatrele nu mai riscă să investească în spectacole grele, care necesită mulţi actori, numeroase costume şi decoruri variate. Apoi… nu a găsit încă pe cineva potrivit pentru a interpreta pe eroina principală, fiindcă o Anna Karenina s-ar afla, poate, doar la ruşi. Nici pentru Vronski nu a găsit încă actorul ideal. Cât despre rolul pe care şi-l rezervă, în cazul în care visul său de a face spectacolul va deveni rea­litate într-o zi, acesta este cel al lui Karenin, “adevărata victimă”.

La 71 de ani, Alexandru Repan spune că, deşi a jucat cu plăcere în filme, adevărata sa dragoste rămâne teatrul. Cât despre oamenii importanţi din viaţa lui, pe plan profesional, aceştia au fost Horia Lovinescu (cel care l-a “descoperit” în 1968 şi l-a adus la Teatrul Nottara, al cărui director era, pe atunci), George Constantin (ca partener de scenă) şi regizorul Dan Micu (cel care “l-a definit ca actor”).

Vremea trece, actorii rămân

Alexandru Repan nu a fost tentat să emigreze, sub comunism. Pe lângă că ar fi trebuit să-şi abandoneze părinţii, i se părea că efortul e prea mare. “Spre deosebire de alte profesii, eu mai ieşeam din ţară, în turnee şi am văzut că nici în Occident nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Trebuia să ai o motivaţie foarte serioasă ca să te zbaţi şi să rezişti, ca emigrant.” Era mai grea viaţa sa de actor înainte de ‘89? Nu neapărat. E drept, exista cenzură, practic “nu era piesă fără pro­-bleme”, însă actorii nu aveau treabă cu asta, ei îşi primeau doar textul, odată trecut prin furcile caudine. Cea mai afectată era cinematografia, fiind­că acolo 95% dintre personaje erau şabloane, până şi personajele istorice. Însă în teatru “puteai să-i faci pe clasici”.

Un moment de cumpănă a fost perioada de imediat după revoluţie, spune Alexandru Repan, când “spectacolul era mai mult pe stradă”. În ceea ce-l priveşte, nu câştigă nici mai bine, nici mai rău; atâta doar: i se pare că pretenţiile publicului sunt mai mari astăzi. Spre norocul actorilor de teatru, televiziunile au programe foarte proas­te, aşa că, “înainte de a se duce la discotecă”, tineretul îşi mai oferă câte un spectacol.