Printr-un mesaj de e-mail, Ionuţ Caragea îşi anunţă apariţia unui nou volum de poezie, intitulat “Suflet zilier”. Până aici, nimic neobişnuit. I.C. îşi anunţă des prin e-mail câte-o nouă apariţie editorială, uneori câte două deodată. Neobişnuit e ceea ce urmează. “Autorul anunţă că prin acest volum, dedicat tatălui său, se desparte definitiv de Poezie. Motivele sunt explicate în postfaţa volumului, cu acurateţe, de către criticul Angela Furtună”
Ia să vedem acum ce zice criticul A.F. “I.C. ne sugerează că va părăsi pentru o vreme aceste întâlniri apoteotice cu genul liric, pregătindu-se pentru naraţiune, construcţie şi salahoria prozei. Însuşi Testamentul ce anunţă teatral finalul spectacolului poetic declamă schimbarea de registru. În economia carierei sale de scriitor, personalitatea creatoare a autorului se va modifica profund: avem convingerea că prozatorul care urmează să ne surprindă cu romane şi nuvele va avea structura celui ce a supravieţuit unei cure severe de dezintoxicare.”
Ştiu eu ce să spun? Testament (poezia finală a volumului, accesat prin link-ul pus la dispoziţie în mesaj) nu declamă nicio schimbare de registru, ci doar ne dă o constatare amară a poetului: “atât a fost să fie, atâta v-a(m) lăsat.” Nicăieri în volum nu e sugerată pregătirea pentru proză. E drept că lista cărţilor lui I.C. include deja trei titluri de proză SF. Poate de-aici aşteptarea criticului? Dar de ce-o justifică atât de întortocheat? Iar formularea “prozatorul care urmează să ne surprindă… ” nu-i un paşaport în alb? Poate ne va surprinde, poate nu. However (că doar suntem în Québec), postfaţa, în partea ei de analiză a receptării rezervate poeţilor români din diaspora de critica din ţară, una deseori nedreaptă, nu e lipsită de merite.
Alte ştiri din comunitate n-am, pentru că n-am prea mai fost scoasă în lume, de-o vreme. În săptămâna dinainte de Paşte, Cristina m-a abandonat în casa lui Tiger şi-a plecat la Dallas. Pentru următoarele 10 zile, am intrat într-un regim forţat de 6 plimbări pe zi, pe străzile din cartier, care m-a ţinut departe de lumea ideilor. De lumea scrisului eram deja despărţită, în lipsa accesului la laptop. De-aia acum, odată revenită la viaţa mea normală, plecând de la poveştile Cristinei, am pus de-o proză. Pentru că… de proză nu te poţi despărţi definitiv decât când te desparţi de toate. Părerea mea.
***
La Dallas, Sorin a dus-o pe Cristina la un Steak House de elită, dat în ghidurile turistice. Pe dinafară, arăta ca un grajd. Singurul semn de lux era modalitatea de parcare, numai cu valet. Sorin are o Nissan Sentra de 10 ani vechime, cu transmisie manuală, pe care numai el ştie s-o pună în marche-arrière. Nu lasă pe nimeni să se atingă de ea. “Adică individul să rămână cu maneta-n mână şi să-mi spună: Scuzaţi, era defectă? Eu nu dau 20 de dolari pentru aşa ceva!” Au parcat-o peste drum, în faţa unei frizerii care închisese.
În interior, mirosea a bani. Un club de proprietari de ranch-uri. Mobilă grea, de culoare întunecată. Din dosul ghişeului de la intrare, o tipă îmbrăcată ca o femeie de carieră, cu faţa intens pudrată, le-a spus “Haaai” şi i-a învăluit într-o privire care avea în ea atâta zâmbet cât să pară amabilă, niciun strop în plus. Era încadrată de două fete despre care lui Sorin i-a fost clar că fuseseră selectate dintr-o mulţime apreciabilă de candidate, atrase fie de lefuri de vârf în meseria lor, fie de mirajul întâlnirii cu tineri rancheros de perspectivă. Fetele zâmbeau mai cu suflet, dar, în mod evident, aşteptau decizia şefei. Pudrata părea pe punctul de a le spune că nu sunt îmbrăcaţi corespunzător. Ceea ce era oarecum adevărat, în privinţa lui Sorin. El era într-o cămaşă cu mânecă scurtă, în timp ce bărbaţii aşezaţi la mese purtau costum şi cravată. Dar Cristina a deschis gura şi a articulat răspunsul: “Helooou!” În acel moment, femeii i-a devenit limpede că cei doi veneau de departe şi că, pentru ei, şansa de a nu se purta cuviincios şi de a nu-şi putea plăti steak-ul nu era direct legată de gradul de supunere la codul de vestimentaţie texan. Intrau în categoria turiştilor trăzniţi.
Au fost conduşi la masă de una din cele două tinere frumuseţi texane. După o atentă scrutinizare a meniului, au comandat un rib eye steak şi un New York strip steak. Amândouă, de 12 ounces (340 de grame), amândouă făcute “medium rare”. Cristina a spus, în mod eronat, “medium raw”, mediu-crud, în traducere, ceea ce lăsa bucătarului o plajă de manevră cam largă. Dar eroarea a fost lămurită. Mâncători ocazionali de friptură, s-au speriat când şi-au văzut steak-urile. Dar au putut, cu ajutorul câte unui pahar de cabernet. La plecare, au convenit amândoi că de-acum înainte le va fi greu să mai savureze un steak. Înălţaseră ştacheta prea sus.
N-au găsit maşina unde-o lăsaseră. Parcarea era pustie. După un prim moment de derută, au citit un anunţ pus la vedere, pe-un stâlp. Parcarea era rezervată clienţilor comerţurilor înconjurătoare. Maşinile parcate abuziv urmau să fie remorcate. Era dat un număr de telefon, pentru recuperarea lor. Sorin a sunat, a spus ce maşină are şi a fost invitat să vină să şi-o ia. A făcut puţină gargară, dar n-a ajutat. A notat adresa dată în anunţ, apoi au ieşit amândoi la marginea şoselei şi au oprit un taxi.
Taximetristul era tânăr şi glumeţ. Şi-a pus adresa dată de Sorin în GPS. Locul era în afara oraşului. Pe autostradă, Sorin i-a spus ce treabă aveau acolo. Şoferul i-a răspuns că au avut noroc, pentru că locul nu era aşa departe. Se putea şi mai rău. L-a întrebat dacă a aflat cât îl va costa recuperarea maşinii. Sorin nu întrebase. 175 de dolari, i-a spus şoferul. Mai dusese acolo oameni cu maşinile luate. De pe bancheta din spate, Cristina a început să chicotească nervos. “Veţi vedea”, le-a spus şoferul. “{ştia au un ghişeu mic, cu protecţie antiglonţ. Pentru că 90 la sută din oamenii care vin să-şi ia maşina sunt nervoşi. Iar aici, în Texas, toată lumea are pistol.” Spunând astea, şoferul a început să râdă. Cristina, în spate, râdea şi ea.
Ajunşi, şoferul a parcat maşina drept în faţa ghişeului. Sorin a plătit şi i-a lăsat un mic bacşiş, 25 de dolari, cu totul. Şoferul a stat cu motorul aprins şi cu farurile pe ghişeu cât timp a avut Sorin treabă acolo. Cristina s-a mulţumit să se distreze de la distanţă. De dincolo de geamul blindat – care, da, era crăpat pe dia-gonală -, o femeie nevăzută de el i-a solicitat permisul auto, l-a rugat să semneze un formular şi i-a cerut cardul de credit. Şi-au împins unul altuia hârtiile şi actele cu o tăviţă metalică. După ce a plătit, femeia i-a dat cheile şi i-a spus că poate să-şi ia maşina. Poarta metalică din dreapta ghişeului s-a deschis cu un bâzâit. Intrat în curte, înainte de a-şi căuta maşina, Sorin a văzut-o, dincolo de un alt geam, unul normal, de data asta, pe interlocutoarea lui. Era o femeie de culoare. Acoperea tura de noapte într-un serviciu cu publicul în care 90 la sută dintre clienţi deveneau nervoşi, iar unii sfârşeau prin a trage câte-un glonţ către ghişeu. Sorin nu i-a purtat pică.
Au luat maşina şi, la miezul nopţii, au fost acasă. Au mai băut câte-un pahar de cabernet, ca să le treacă de steak, apoi s-au culcat.
Pe la două noaptea, cineva a bătut cu insistenţă în uşa de la intrare. “Ce se întâmplă, dragă?” – a murmurat Cristina. Sorin s-a sculat cu greu, a trecut din dormitor în micul salon, s-a apropiat tiptil de fereastra de lângă uşă şi a îndepărtat brusc două dintre segmentele verticale ale jaluzelei. La lumina puternică a becului de pe coridor, a văzut un tânăr negru, care-l privea înmărmurit. Cu o voce cavernoasă, l-a interpelat: “What do you want?” Tânărul a luat-o imediat din loc. L-a auzit bătând la uşa de alături. Până să ajungă Sorin în pat, s-au auzit râsete isterice de dincolo de perete. Tânărul negru povestea prin ce trecuse.
Pe la şase dimineaţa a sunat Mati, mătuşa lui Sorin de la Constanţa. Aflase de la televizor de tornadele din sudul Statelor Unite. Toată familia o întrebase dacă nu cumva l-a nimerit şi pe el vreuna. Nevasta vărului din Muscel l-a sfătuit, prin Mati, să fugă cât poate dacă vede vreo tornadă, să nu-i pese de casă şi de lucruri.
La şapte a sunat mobilul, pe post de ceas deşteptător, să-i amintească lui Sorin că steakul se câştigă prin muncă.
