Scutul de la Deveselu

O comună din judeţul Olt a devenit, dintr-o dată, celebră pe harta României. Deveselu, localitate de 3200 de oameni, a fost desemnată să găzduiască elemente ale scutului american antirachetă. E vorba de 24 de rachete “interceptoare”.

Presa de la Bucureşti a tra­tat acest subiect (şi) într-o cheie ironică, făcând trimitere la cu­noscutul film al regretatului Cristian Nemescu, California Dreamin’, un film despre o întâlnire între olteni şi militari americani. La un moment dat, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a rugat presa să abordeze subiectul cu mai multă seriozitate. E adevărat însă că şi ministrul a avut un zâmbet uşor amuzat când a făcut această cerere.

[pullquote]Pentru că, chiar dacă autorităţile de la Bucureşti evită să desemneze un stat anume, principala ameninţare vine din Iran. Aceasta este ţara care pregă­teşte un program nuclear ce nu respectă cerinţele comunitaţii internaţionale. Iranul spune că e un program civil, Occidentul se teme că el este militar şi că încărcătura nucleară ar putea fi pusă pe o rachetă balistică cu destinaţia Europa sau, în viitor, chiar Statele Unite. Nu e vorba însă numai despre Iran. Potrivit se­cretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, “aproximativ 30 de ţări deţin sau sunt pe cale să deţină rache­te balistice, unele dintre ele fiind capabile să atingă Europa”.[/pullquote]Dincolo de zâmbete şi de titluri de o ironie blândă, amplasarea elementelor scutului antirachetă în România a stârnit interes. Rusia a reacţionat repede, vorbind despre scut ca despre un “cal traian” –  un joc de cuvinte făcut de amba­sa­do­rul Rusiei la NATO, Dimitri Rogozin, cu trimitere la Traian Băsescu. Din reacţia Rusiei înţelegi că se teme că rachetele interceptoare sunt în­­­dreptate împotriva ei. Afirmaţia şefului statului român cum că “scutul antirachetă nu e îndreptat îm­po­triva Rusiei” nu i-a impiedicat pe ruşi să răspundă.

Despre scutul antirachetă se discută de mai multe dece­nii. Mulţi îşi mai amintesc de celebrul “razboi al stelelor” al lui Ronald Reagan, un sistem de sateliţi al căror rol era de a detecta şi de a distruge rachetele balistice lansate împotriva Statelor Unite. Proiectul a intrat în adormire: costa prea mult, eficacitatea lui nu era dovedită, iar SUA au câştigat războiul rece şi fără el. În anii 2000, preşedintele George W. Bush a relansat ideea, iar elementele scutului antirachetă urmau să fie amplasate în două dintre ţările “Noii Europe”, Polonia şi Cehia, ceea ce a provocat furia Moscovei, de­ran­jată că SUA se instalează militar în “vecinătatea apro­piată”. Ca urmare, decizia admi­nistraţiei Obama, din 2009, de a renunţa la proiectul de scut antirachetă, i-a mul­ţu­mit pe ruşi, nu însă şi pe polo­nezi sau pe cehi, care vedeau într-o prezenţă americană pu-ter­­nică pe teritoriul lor o ga­ran­ţie că nu vor mai avea ni­­cio­dată proble­me cu marele vecin de la Răsărit.

De fapt, americanii nu re­nun­ţaseră la proiectul scutului, ci doar l-au modificat. În noua variantă, cea mai mare parte a elementelor de apărare antirachetă se vor afla pe mare (pe nave), iar cele de la sol nu vor mai fi amplasate în Polonia sau Cehia, ci în alte ţări, printre care şi România. Argumentul administraţiei Obama este că noul scut va aduce “america­nilor şi aliaţilor lor o apărare mai puternică, mai inteligentă şi mai rapidă” pentru amenin­ţările din Orientul Mijlociu şi, în primul rând, din Iran.

Pentru că, chiar dacă autorităţile de la Bucureşti evită să desemneze un stat anume, principala ameninţare vine din Iran. Aceasta este ţara care pregă­teşte un program nuclear ce nu respectă cerinţele comunitaţii internaţionale. Iranul spune că e un program civil, Occidentul se teme că el este militar şi că încărcătura nucleară ar putea fi pusă pe o rachetă balistică cu destinaţia Europa sau, în viitor, chiar Statele Unite. Nu e vorba însă numai despre Iran. Potrivit se­cretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, “aproximativ 30 de ţări deţin sau sunt pe cale să deţină rache­te balistice, unele dintre ele fiind capabile să atingă Europa”.

De ce protestează însă Ru­sia? Din motive geopo­li­tice. Pe termen mediu (doi-trei ani), scutul american va fi integrat într-un scut NATO. Acum câteva luni, Moscova a plusat şi a cerut construcţia unui scut comun NATO – Rusia, pro-punere la care s-au opus atât NATO, cât şi Statele Unite.  Pentru Occident, singura so­luţie ar fi construcţia a două scuturi, unul rusesc, celălalt al NATO, între ele urmând să   existe o relaţie de colaborare. Cum nu a obţinut ceea ce a vrut, Rusia va protesta mai mult sau mai puţin, ori de câte ori vor apărea veşti privind progresul proiectului american.

În fine, ce câştigă România? Preşedintele Traian Băsescu spune că, în acest fel, România se va afla la cel mai înalt nivel de securitate din istoria sa. Probabil că aşa este. Securita­tea nu vine însă, tehnic, de la scutul antirachetă. E foarte probabil ca rachetele interceptoare din România să nu fie folosite niciodată, iar dinspre Iran să nu sosească nicio rachetă balistică. Securitatea vine din faptul că Statele Unite mai marchează o prezenţă militară în România, alături de cele care există deja.

După cum s-a văzut, Polonia şi Cehia nu au fost mulţu­mite când SUA s-au răzgândit. Pentru mentalul liderilor (şi al populaţiei) din Europa de Est, apartenenţa la NATO nu pare să fie suficientă în materie de securitate. Din acest punct de vedere, pentru această zonă a Europei, există un singur stat care contează: SUA.