La sfârşitul lunii, pe 30 iunie, actorul Ion Caramitru (foto) va prezenta la Montréal spectacolul “Eminescu după… Eminescu” (pentru detalii si bilete, click aici: http://www.paginiromanesti.ca/Bilete-spectacole.html).

Este pentru a doua oară când celebrul actor vine în Canada, după vizita din anul 2000. Atunci, Ion Caramitru a oferit un spectacol aflat tot sub semnul lui Eminescu, la aniversarea a 150 de ani de la naşterea poetului.

Actor foarte apreciat de teatru şi film, actual director al TNB şi preşedinte al Uniter, fost ministru al Culturii în perioada guvernării CDR şi fost vicepreşedinte al PNŢCD, Ion Caramitru este una dintre personalităţile cele mai active din spaţiul cultural, social şi politic românesc.

Prezenţa sa la Montréal aduce, cu siguranţă, multă bucurie publicului amator de teatru, de poezie, dar şi de întâlniri cu oameni de valoare ai zilelor noastre. Oameni care au lucruri interesante de spus, aşa cum veţi vedea şi din interviul pe care Ion Caramitru ni l-a acordat de la Bucureşti.

Pagini Româneşti: Domnule Caramitru, aţi mai fost în Canada în anul 2000, la Montréal şi la Hamilton. Ce v-a rămas în memorie de atunci?

Ion Caramitru: A fost o vizită legată de aniversarea a 150 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Am venit atunci împreună cu Aurelian Octav Popa, dar şi cu Ovidiu Iuliu Moldovan şi Valeria Seciu. Era pentru prima dată când ajungeam în Canada, o ţară despre care până atunci doar auzisem. A fost o ocazie să cunosc oameni noi şi să revăd alţii, pe care îi cunoşteam dinainte, care s-au stabilit acolo, în Ţara Făgăduinţei, de unde ne ajung nouă aici semnale de bunăstare, de bună-cuviinţă şi de echilibru moral şi material.

Eminescu, o formă de protest

Veniţi din nou cu Eminescu. Rolul lui Eminescu a fost, din câte ştiu, primul dvs. rol în teatru, iar spectacolul “Eminescu… după Eminescu”, pe care l-aţi jucat la Bucureşti în anii ‘80, ar putea fi considerat de mulţi gestul dvs. cel mai “subversiv” la adresa regimului. Ce vă leagă mereu de Eminescu?

Am auzit numele lui Eminescu pentru prima dată de la mama mea, când eram copil, apoi liceul pe care l-am terminat în Bucureşti se chema Mihai Eminescu; am avut un bun profesor de limba română, în persoana lui Vladimir Dogaru, un împătimit de Eminescu, care a ştiut să ne transmită modul în care trebuie citit Eminescu.

Am absolvit apoi Facultatea de Teatru, iar debutul meu a fost într-adevăr cu rolul Eminescu, din piesa cu acelaşi nume, de Mircea Ştefănescu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. La acea perioadă eram deja preocupat de cunoaşterea profundă a limbii literare române. Or, limba română are valenţe deosebite şi forţă artistică plecând de la Eminescu încoace. De la Eminescu putem vorbi de marea poezie românească, de marii poeţi făcători de limbă; fiindcă mare poet poate fi numit doar cel care modifică benefic limba în care scrie.

Ceea ce m-a preocupat şi mă preocupă în continuare este studiul manuscriselor lui Eminescu, fiindcă acolo acesta poate fi cunoscut cel mai bine. În scenariul pe care l-am făcut la mijlocul anului “de graţie” 1989 – fiindcă în acel an am scris acel scenariu – erau texte care, spuse pe scenă în contextul de atunci, reprezentau forme de protest; sau cel puţin aşa le percepea publicul. Eu le rosteam, iar Dan Grigore le acompania muzical, cu dorinţa de a arăta că lumea este altfel decât era prezentată de regim. Când mi-am văzut dosarul de la Securitate, am găsit acolo foarte multe “aprecieri” legate de acest spectacol. Am rămas şi astăzi la fel de fidel lui Eminescu şi ceea ce voi aduce în Canada şi în Statele Unite, împreună cu Aurelian Octav Popa, sunt ultimele mele preocupări legate de Eminescu.

Pe românii din străinătate, numele Caramitru îi duce cu gândul nu numai la teatru, ci şi la Revoluţie, la CDR, la politică. Care mai sunt raporturile dvs. cu politica românească?

Eu nu am fost membru în Partidul Comunist şi nici într-un alt partid politic până în anul 1997. Am fost un susţinător al PNŢCD, crezând că el era singurul partid care putea asigura o eliberare necondiţionată de trecutul apropiat. Şi, până la un punct, am avut dreptate. Am devenit ministrul Culturii datorită dorinţei colegilor de la Uniunea de creatori, care au mers la domnul Ion Diaco­nescu, care era pe atunci preşedintele CDR, cerându-i să mă numească ministrul Culturii. Am intrat în PNŢCD în vara anului 1997. Era firesc s-o fac şi nu regret nici astăzi acest lucru, pentru că speram la o reconstrucţie a so­cie­tăţii româneşti pe nişte principii democratice. S-au petrecut însă nenumărate crize guvernamentale şi de sistem care au făcut ca PNŢCD să facă foarte multe greşeli, care l-au privat mai târziu de prezenţa în Parlamentul ţării.

PNŢCD, confiscat de tot felul de tovarăşi

Aţi avut, bănuim, propuneri tentante de la diverse partide politice. De ce aţi rămas fidel PNŢCD-ului atâta vreme? Ce mai reprezinta acest partid pentru dvs., pentru Romania?

Am sperat tot timpul că partidul îşi va reveni. Ultima mea acţiunea de susţinere a PNŢCD a fost atunci când am crezut că domnul Radu Sârbu ar putea repune partidul pe scena politică românească. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, iar partidul a fost confiscat de tot felul de tovarăşi. Ultima greşeală impardonabilă pentru partid a fost cea care a dus partidul, alături de PNL, să-l susţină pe domnul Gioană la prezidenţialele din 2009. Prezenţa PNŢCD alături de PSD la Timişoara, într-un loc simbolic pentru Revoluţia română, a fost o jignire care, în opinia mea, nu poate fi iertată. Acela a fost momentul în care am demisionat din funcţia de vicepreşedinte al partidului şi am rămas simplu membru. Din păcate, nu văd nicio perspectivă pentru acest partid, care este sfâşiat în continuare de tot felul de grupări.

În 2012, în România vor fi alegeri locale şi parlamentare. Credeţi ca vor reveni la putere din nou foştii comunişti şi securişti?

Da, aşa cred. Sub altă formă, desigur, sub alt nume, vor veni la putere urmaşii indirecţi ai celor care, mai ieri, erau direcţi. Partidele care au apărut după 1989 sunt forme ale Partidului Comunist. Vor reveni la putere şi cu complicitatea PNL, care are această poziţie duplicitară pe care nu o mai poţi înţelege deloc. Degringolada politică de astăzi este abil folosită de cei care au ştiut întotdeauna să fie mai devreme organizaţi, aceştia fiind comuniştii.

Votul prin corespondenţă poate da mai multă importanţă românilor din afară

Guvernul român pregăteşte o lege a votului prin corespondenţă. Credeţi că românii din străinătate sunt îndreptăţiţi să voteze la alegerile din ţară, ţinând cont că votul lor ar putea să fie determinant?

Eu cred că românii din străinătate au dreptul să voteze atât asupra Constituţiei, cât şi a modului de funcţionare a societăţii româneşti. Cel puţin una din importantele rea­lităţi în care ne învârtim, după 1989, este aceea că putem circula liber, putem lucra o vreme în străinătate, după care ne putem întoarce în ţară. Dubla cetăţenie este acceptată în România, deci românii din afară nu sunt nici exilaţi, nici fugiţi, nici persoane non grata şi au dreptul să-şi onoreze condiţia de român în felul acesta. Votul prin co-respondenţă poate da o mai mare importanţă comunităţilor româneşti din afară, fiindcă sunt milioane de români care trăiesc în străinătate.

Ştim ca aţi fost ţinta Securităţii, atât ca urmărit, cât şi ca posibil informator. I se putea spune nu Securităţii? Cu ce consecinţe?

Da, sigur că se putea. Am dat un interviu mai amplu în Evenimentul Zilei, unde, în ceea ce mă priveşte, am explicat lucrul acesta. Eu am avut primul contact cu Securitatea când aveam 7 ani, când au venit şi au spart uşile de acasă şi mi-au arestat părinţii şi sora. Nu am putut să uit nicio clipă ce a însemnat acest organism diabolic. În facultate, s-a încercat o primă racolare a mea, de care am scăpat atacând pur şi simplu. S-a mai încercat racolarea mea pe vremea în care eram la Teatrul Bulandra. Deşi îmi era frică, am ştiut să mă repliez şi am răspuns invitaţiei lor de “a anihila duşmanii de clasă” spunându-le că pentru asta nu trebuie neapărat să semnez ceva, fiindcă, dacă e să văd duşmanul de clasă pe undeva, am să-l recunosc şi am să spun eu singur că am găsit duşmanul de clasă. Se putea scăpa şi cu umor, dar mai ales cu dorinţa de a nu te lăsa călcat şi înregimentat. Din păcate, în lumea artistică, lucrurile au funcţio­-nat extrem de bine pentru Securitate. În ultima vreme, au fost deconspiraţi mai mulţi artişti, iar majoritatea dintre ei nici nu vor să recunoască acest lucru. Părerea mea este că se putea refuza colaborarea cu Securitatea. Mulţi spun că au fost nevoiţi să semneze, fiindcă altfel nu ar fi putut avansa în meseriile şi profesiile lor sau că ei sau rude de-ale lor ar fi fost arestaţi sau ar fi avut altcumva de suferit. Nu este adevărat. Eu nu am semnat, nu am colaborat şi uite că trăiesc şi nu am păţit mai nimic. Că nu am plecat în străi­nătate, că am fost oprit de câteva ori? Bun, şi? Sunt lucruri care au trecut.

Am avut mereu o ură nemăsurată faţă de comunişti

Dar familia dvs. a avut de suferit pe timpul regimului? Ce persecuţii au avut loc asupra familiei dvs?

Eu vin dintr-o familie de aromâni, cu un destin extrem de dramatic. În 1949, tatăl meu a fost arestat pentru prima dată, după ce trecuse prin trei deposedări de avere succesive. Prima dată, în 1925, când a trebuit să părăsească Grecia, sub ameninţarea exterminării. A cerut permisiunea statului român de a se stabili în ţară, fiind lăsat să se stabilească în Cadrilater. Ulterior, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, în 1940, părinţii mei şi-au pierdut din nou toate bunurile, fiind nevoiţi să-şi ia viaţa de la capăt, în altă parte. Au venit apoi comuniştii la putere, care le-au confiscat totul şi i-au băgat în puşcării. Dacă stăm să calculăm perioada dintre momentul plecării din Grecia, în 1925 şi anul confiscării averii de către comunişti, în 1949, constatăm că, în 25 de ani, generaţia părinţilor mei a pierdut totul de trei ori. În plus, comuniştii au umplut şi închisorile cu ei. Comportamentul aromânilor în închisori este foarte bine cunoscut: se spunea despre ei că sunt mai români decât românii, datorită respectului pe care îl aveau faţă de fiinţa lor românească. Tata a fost închis în trei perioade diferite. Prima dată, timp de doi ani, nejudecat, necondamnat. Apoi, imputându-i-se nişte vinovăţii imaginare pentru ca, după ultima detenţie, să mai trăiască trei luni şi să moară la vârsta de 64 de ani. În mine a sălăşluit mereu un sentiment de ură nemăsurată faţă de comunişti. Am făcut tot ce am putut în felul meu, în teatru, în apariţiile mele publice, cât se putea, pentru a dovedi că substanţa noastră nu a dispărut cu totul.

Aţi avut un nume de reţea dat de Securitate şi aţi negat orice colaborare cu aceasta instituţie. Am văzut interviul pe care l-aţi dat în EVZ. Citind comentariile scrise de cititori, am constatat cu tristeţe că sunt destui care se îndoiesc de spusele dvs. şi vin acolo cu tot felul de scenarii care unora le pot părea verosimile. Are cineva interesul să vă denigreze în mod special sau pur şi simplu fosta Securitate a reuşit să “convingă” că toţi românii au colaborat şi că suntem cu toţii vinovaţi?

Desigur că am văzut acele comentarii, dar eu m-am obişnuit cu ele. În mai toate materialele care apar în ziarele lui Vadim Tudor, spre exemplu, al cărui partid este format în special din foşti securişti, acuzele că aş fi spion englez, spion KGB, homosexual, informator, securist etc sunt la ordinea zilei. Cred că cele două direcţii pe care vin aceste intoxicări sunt, pe de o parte, de la cei care au făcut treaba asta şi care încearcă să amestece totul într-un ceaun din care să nu mai poată să iasă niciun adevăr iar, pe de altă parte, de la foştii securişti care se simt frustraţi de faptul că sunt acuzaţi a fi principalii vinovaţi ai perpetuării regimului comunist. Dar asta se întâmplă şi datorită faptului că Revo­lu­ţia română a fost una paşnică şi mai ales datorită limitării prerogativelor CNSAS-ului. Să ne amintim că prerogativele acestei instituţii au fost amputate în timpul procesului prin care domnul Voiculescu a fost dovedit, cu acte în regulă, colaborator al Securităţii şi chiar ofiţer superior. Cine a amputat prerogativele CNSAS-ului? Oameni ca dl. Voiculescu, care astăzi sunt dovediţi drept colaboratori ai fostei Securităţi ca poliţie politică. Şi atunci nu te duce gândul că suntem conduşi subteran tot de cei care ne-au condus înainte? Eu cred că da. Speranţa mea în românii de pretutindeni este că creierul lor, mai oxigenat decât al nostru de aici, va putea decide la un moment dat schimbarea în bine a României, la care sperăm de atâta vreme.

Iliescu nu a ieşit din bârlog până când Ceauşescu nu a fost pus deoparte

Spuneaţi recent, într-un interviu, că “revoluţia dvs. nu a reuşit”. Câte revoluţii au fost în decembrie 1989 şi care dintre ele a reuşit?

Au fost mai multe curente în societatea noastră, chiar în timpul evenimentelor şi imediat după. Cei care doreau ca schimbarea să se facă pe bune şi cei care nu doreau acest lucru. Privit retrospectiv, a fost o lume întreagă care dorea doar dispariţia lui Ceauşescu, iar regimul să rămână cu o faţă umană. Eu am participat la o mişcare spontană de stradă, la care am aderat încă din noaptea de 21 decembrie. A doua zi, pe 22 decembrie, m-am aflat în studioul 4 al Televiziunii, împreună cu Mircea Dinescu şi cu alte persoane, fără să avem un program. Apoi a venit Iliescu cu ai lui, după ora 5 după-amiaza, după ce – asta am aflat-o ulterior, Ceauşescu fusese capturat la Târgovişte. Iliescu nu a ieşit din bârlog până când Ceauşescu nu a fost pus deoparte. Noi eram buni de pus la zid dacă Ceauşescu se întorcea. Au fost multe lucruri care m-au făcut să spun că revoluţia la care eu am participat, care a fost una profund anticomunistă, nu a reuşit. A reuşit revoluţia lui Sergiu Nicolaescu.

Privită de aici, de la mii de km distanţă, România nu se vede foarte bine, mai ales că termenul de comparaţie, Canada, nu este în avantajul ţării noastre de baştină. Cum se vede România din perspectiva lui Ion Cara­mitru? Care mai sunt şansele de normalitate ale ţării noastre?

La ora asta, spectrul politic este foarte confuz, ca să nu spun mai rău decât atât. Lumea este derutată. Există, evident, încercarea celor de la putere de a păstra puterea, cu toate inconvenientele acestei crize prelungite, care face ca societatea românească să fie în mare, mare suferinţă. Categorii întregi de oameni, plecând de la pensionari şi până la elevi, trăiesc momente de groază. În acelaşi timp, trebuie să accepţi că, dacă este criză, este nevoie de sacrificii, dar unele au justeţe, altele nu. Este o încercare de acoperire a crizei cu foarte multe exagerări. Eu nu ştiu dacă alegerile din 2012 vor aduce o rezolvare, fiindcă să nu uităm că opoziţia este formată din partide care, acum câţiva ani, făceau aceleaşi lucruri care se întâmplă şi astăzi. Nu pot să cred că Adrian Năstase are dreptul să invoce preceptele morale, câtă vreme ştim foarte bine ce s-a întâmplat în perioada în care era la guvernare. Această nonşalanţă care domină politica românească este stupefiantă. Spre exemplu, faptul că Adrian Severin nu demisionează din Parlamentul European este simptomatic pentru ceea ce se întâmplă în România. El nu demisionează fiindcă aşa ceva este de neconceput în România.

Ştim că se lucrează la refacerea clădirii Teatrului Naţional – se vorbeşte chiar de săli în plus. Ce surprize ne pregătiţi şi când credeţi că va fi gata proiectul?

După 1978, Teatrul Naţional a fost modificat aberant, la indicaţiile lui Ceauşescu. Atunci a avut loc un mare incendiu, care a distrus sala mare, iar Ceauşescu a folosit ocazia de a o mări de la mai puţin de 900 de locuri la 1200, prin mărirea sălii în lateral şi în înălţime, ceea ce a dus la înlăturarea unor protecţii antiseismice. În plus, pentru că nu-i plăcea nici forma exterioară, a acoperit-o cu faţada actuală – de sorginte coreeană şi cu o greutate incredibil de mare, de peste 1200 de tone -, care se sprijină pe planşeul superior al parcării subterane de la Intercontinental. Acum pot s-o spun, fiindcă până în acest moment mi-a fost jenă să o fac, aceste lucruri făceau ca Teatrul Naţional să rişte o prăbuşire în cazul unui cutremur de 6,5 grade pe scara Richter. În momentul în care vorbim, faţada este pe jumătate eliminată, iar într-o lună şi jumătate ea va dispărea cu totul, înlăturând cel mai important pericol de care vorbeam mai devreme. Sala mare va reveni la vechea capacitate, de 900 de spectatori, mai apare o sală în subsol, sub scena mare şi o sală în aer liber, pe acoperişul teatrului, pentru stagiunile de vară, de unde va fi şi o perspectivă frumoasă asupra oraşului. Toate aceste lucruri vor fi gata până la sfârşitului anului 2013.